Foto-retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 6. Plattsburgh

La sosire ne preia şefa. E foarte amabilă, ne complimentează pentru our excellent English şi ne duce cu maşina prin oraş – localitate de provincie tipic americană: un quiet neighborhood, cu case albe dispuse ordonat în scuare verzi impecabil îngrijite, cu semafoare aproape la fiecare intersecţie. Vedem unde vom sta, unde vom avea acces free la internet, de unde ne vom lua mâncare (la preţurile cele mai mici, că doar suntem studenţi).

La restaurant primim o masă copioasă on the house, la bufetul suedez. Pe măsură ce studiem şi încercăm preparatele expuse, demontăm parţial mitul junk food-ului american. Într-adevăr, hamburgerii sau cheeseburger-ii îşi au locul lor de frunte, însă pe lângă acestea găseşti cam tot ce vrei: supe, orez, spaghete, brânză cu smântână, salate de crudităţi, tot felul de fructe. Pentru noi pare că bufetul va fi suficient, însă aici e doar ceva care să mai umple timpul clienţilor până când le este adusă comanda: steak-ul sacru.

Noua locuinţă e o casă din lemn, albă, în stil colonial. Avem la dispoziţie doar parterul, dar şi-aşa numărăm trei dormitoare, două băi, living, bucătărie, un porch la stradă şi încă o verandă/balcon spre curtea din spate. Adică mai mult decât încăpător pentru mine, Paul şi fantomele din casa asta…

…care, pe cât de inofensivă pare din exterior (cu bujori şi tufe de trandafiri pe mica alee de la intrare), pe-atât de sinistră e în interior. Nu-mi place, e întunecoasă, lemnul scârţâie şi pocneşte la fiecare pas, e neprimitoare. Însă nu ştiu cât mai contează toate astea, dacă mă gândesc la funcţia casei – aceea de a oferi cazare studenţilor în timpul anului universitar, contra unei chirii săptămânale. Ce simplu e pentru ei! Fără hârţogăraie inutilă, fără restricţii stupide, fără discriminări pe bază de sex şi fără portari de mituit… Trebuie numai să fii student SUNY (State University of New York)… Până la urmă, reuşim să facem locul mai primitor şi, după o roboteală de câteva ore ca în prima zi de cămin, ieşim să ne cunoaştem oraşul de reşedinţă.

Plattsburgh a apărut datorită unui francez, primul care a traversat Lake Champlain. În cinstea lui s-a ridicat chiar pe malul apei. Mă întreb dacă statuia e în mărime naturală; parcă mă uit la un al doilea Ştefan cel Mare (dacă Fănică al nostru ar fi avut un indian la picioare).

Mai târziu a intrat sub ocupaţie engleză, care a lăsat urme serioase. Cea mai vizibilă e arhitectura – toate casele urmează stilul colonial, cu un etaj, făcute din plăci de lemn şi vopsite în alb, cu cele două verande, una la stradă şi cealaltă spre backyard. Cred că de asta şi sunt atât de întunecoase. Nu-mi plac.

Următorul moment important din istorie a fost the battle of Plattsburgh, care s-a lăsat şi el, printre altele, cu un monument comemorativ: o coloană foarte înaltă, în vârful căreia tronează un vultur cu aripile desfăcute. Privindu-l, gândul îmi zboară la acvila nazistă şi reprezentările ei nenumărate (se formase chiar un curent artistic dedicat reproducerii cât mai fidele a formelor păsării) – dar aici semnifică ruperea Plattsburgh-ului de autoritatea europeană/engleză.

Şi, desigur, 16 iunie 2006 va figura mereu în “istoria Plattsburgh-ului pentru România” drept ziua în care am ajuns aici, într-un oraş construit parcă numai pentru a exista. E atât de multă linişte încât senzaţia este că aici e imposibil să se întâmple ceva vreodată.

Întorşi în partea locuibilă a casei noastre, adormim după ce unul exprimă apăsarea amândurora: în cele câteva ore de când suntem în Plattsburgh nu am văzut niciun om mergând pe stradă.