Foto-retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 4. New York, New York…

Ne cazăm la New Yorker Hotel, un establishment cu prea multe stele ca să poată fi numărate după sistemul românesc. Are peste 40 de etaje, astfel că lifturile sunt pe două categorii: floors 1-20 şi 20-40+. Eu stau la 21, unde ajung în mai puţin timp decât până la etajul 5 acasă. Îmi pocnesc urechile când urc la Paul, la 32, unde vederea e magnifică...

Formalităţile de înregistrare ca forţă de muncă temporară în U.S. sunt chinuitoare. Cred că birocraţia e la fel peste tot în lume: alambicată şi stresantă. Stăm mai mult de două ore la coadă, cu tot felul de complicaţii, şi nicăieri nu se vede experienţa de 27 de ani a celor de la Interexchange, cei care s-au ocupat de toate aranjamentele acestei aventuri. Noroc că valul ăsta de studenţi cuprinde numai balcanici (vreo 200), asta însemnând şi alţi români cu care să mai schimbăm o vorbă, şi fete frumoase la care să ne uităm.

Pe la 15.00 rămânem de capul nostru, aşa că ne apucăm de vizitat.

Ieşind din NYH, dăm direct de Madison Square Garden, cu interesanta ei “particularitate” de a fi o clădire rotundă. Aici au loc show-urile cele mai importante din NY, concertele celor mai în vogă vedete; peste două săptămâni va fi aici Madonna. Ar fi interesant de văzut live femeia asta care, la 50 de ani, e obsedată de tinereţea fără bătrâneţe. Ne plimbăm pe un soi de hall of fame şi prima imagine este cea a Nadiei Comăneci. Frumos!

Times Square e la un sfert de oră de mers, la intersecţia dintre 7th Ave., Broadway şi alte două artere. Toate fuzionează într-un mic scuar de beton, un trotuar care nu duce nicăieri – punctul în care stai, te uiţi în sus şi te laşi copleşit de măreţia zgârie-norilor şi a reclamelor imense. Dacă într-un astfel de loc stătea mai demult şi cel care a spus că toate drumurile duc la Roma, atunci îl înţeleg.

It’s breathtaking. Aici se contopesc toate: maşini, pietoni, turişti, clădiri, cer... Pe timpul nopţii, toate acestea dispar, lăsând locul unor cascade de lumini, reclame gigantice care te năucesc. Abia acum înţeleg la adevărata valoare performanţa producătorilor filmului Vanilla Sky, care au reuşit să-l filmeze pe Tom Cruise într-un Times Square pustiu. Totodată, cred că să fii singur aici e una dintre cele mai dezolante senzaţii de linişte care se poate imagina pe pământul ăsta.

Am aproape organic senzaţia ca Times Square e esenţa spiritului american şi, dacă se opreşte ceva aici, totul va intra în declin...

Empire State Building rămâne pentru mine simbolul prin excelenţă al NY-ului. De altfel, fiecare stat american are un nickname (poreclă) trecut pe plăcuţele de înmatriculare auto şi nu numai – iar NY este the empire state. Am înţeles că e un fel de obsesie cu empire ăsta, folosit la jocuri video, magazine etc.

Atmosfera de the sixties e adusă de arhitectură, lifturi, uniformele personalului. Începând cu casele de bilete, cozile de aşteptare sunt gestionate printr-un queue management riguros. Parcă suntem într-un labirint ordonat, o senzaţie chiar relaxantă comparativ cu îmbulzeala latino-balcanică de la mai toate ghişeele din România. Într-o gheretă ca un yellow cab, un tip negru se agită mereu, îndemnându-ne să privim pe ferestre; lumea e captivată de gesturile lui şi astfel aşteptarea devine parte din experienţă.

Platforma de la nivelul 86 e acoperişul NY-ului. De aici se vede întreg Manhattanul, insula cu obiectivele celebre: Wall Street, New York Stock Exchange, World Trade Center, Madison Square Garden. Pe continent sub suburbiile. Comparativ cu turnurile de sticlă şi oţel din Manhattan, singur sky scraper din New Jersey te zgârie pe retină cu izolarea sa (to scrape = a zgâria).

E impresionant ce poate construi omul. La etajul 102, panorama este şi mai largă, dar o admirăm dintr-o incintă închisă. Acolo, la 86, e impactul real, în bătaia vânturilor create de microuniversul numit New York.

Metroul newyorkez e practic o reţea feroviară completă. Sunt peste 400 de staţii în total, câte două linii pentru fiecare sens de mers, astfel încât Metrorexul bucureştean pare o glumă nereuşită (însă, e drept, mai silenţios şi ceva mai curat).

South Ferry Park e capătul Manhattanului, locul de unde iei feribotul către insuliţele învecinate şi, bineînţeles, către Statuia Libertăţii. Noi ne mulţumim s-o vedem de la distanţă şi ne bucurăm de liniştea şi frumuseţea parcului şi a oceanului.

Suntem într-un refugiu faţă de agitaţia metropolei. Singurele care amintesc de unul dintre cele mai animate oraşe din lume sunt mereu-prezentele avioane de pe cer, ridicându-se ori aterizând pe cele trei aeroporturi care înconjoară NY-ul. În rest, indiferent de oră şi de locaţie, se aud sirene, taxiuri, camioane, oamenii alcătuiesc furnicare mai mici sau mai mari, nenumăratele neoane îţi aruncă mereu în ochi “visul american”: the big apple care ispiteşte o lume întreagă.

Seara, la hotel, camera seamănă din nou cu începutul unui banc: suntem un moldovean, un ardelean, un ungur şi un slovac. Pe ultimul îl convingem să încerce viaţa de noapte şi să ne lase-n pace, dar the Hungarian is here to stay. Dar pare OK, se străduieşte să lege o conversaţie. Spre nenorocul lui, compatriotului meu nu-i trebuie mult să spună că-i urăşte pe unguri, că back in Romania, Hungarians are so fucked, you know… “Vinovatul” rămâne însă calm; îşi aşteaptă vărul ca să înceapă să bea amândoi din ceea ei numesc palincă. Românul meu o gustă, o scuipă cât colo – apă chioară! he says – şi începe o nouă tiradă cu hate şi fuck… până adoarme. El sau eu? Nu-mi dau seama…