Foto-retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 2. Lumea nouă

Mă aştept să ne lase fără suflare JFK-ul, însă culoarul de zbor nu ne oferă decât imaginea ştearsă de înălţime a unei suburbii – rânduri şi rânduri de case, cubuleţe albe pe un fundal verde şters.

Cu un mic şoc, aterizăm şi perspectiva e înlocuită de fuselajele câtorva avioane, aşteptându-şi cuminţi pasagerii la terminale.

Coborâm din avion şi trecem prin holuri şi tuneluri şi ajungem în zona de customs. Numai ofiţerii vamali sunt albi; în rest, suntem înconjuraţi de afros, hispanos şi chinese. Oricum ar fi, e ordine şi-mi place cum se aranjează cozile la ghişee, pe nişte culoare făcute cu cordoane, pe care o chinezoaică le potriveşte în funcţie de situaţie. Ofiţerul vamal reuşeşte să-şi ascundă plictiseala cu o amabilitate exersată, ne capsează un document pe paşaport şi suntem oficial pe pământ american. După două întâlniri cu autorităţile americane (aici şi, mai înainte, la ambasada din Bucureşti), am un paşaport capsat într-o veselie, cu tot felul de stickere lipite pe el – dar, totuşi, cu viza la locul ei.

În zona de baggage claim facem bilanţul descoperim că tuturor ni s-a umblat la bagaje. Doar Paul şi cu mine am fost mai puţin afectaţi, fiindcă am avut blocate încuietorile. Cifrul meu îl găsesc pus pe 000, ceea ce mă face să cred că “şmecheria” s-a petrecut în România (mulţi au genţi ca ale noastre, ieftine şi cu cifrul 000 setat “din fabrică” şi mulţi nu ştiu să-l schimbe ori nu-şi bat capul cu asta). Nu-mi lipseşte nimic, dar entuziasmul mi s-a mai domolit. Unui tip care s-a lipit de noi în Bucureşti îi lipsesc bagajele cu totul…

În timp ce dezbatem cu ce vom pleca de la aeroport, un negru la costum se apropie şi ne pune genţile într-un cărucior: I push for you!... Ne poartă prin câteva pasaje şi lifturi, ieşim într-o parcare şi se opreşte lângă o limuzină. Suntem convinşi că vrea să ne usuce de bani, dar ne încredinţează că până la hotel ne va lua doar 19 dolari de persoană – şi urcăm.

Abia în luxosul Cadillac Exclusive ne mai revenim. Nici n-am ajuns bine pe pământul ăsta străin şi noi – studenţi rupţi de foame şi de bani în Iaşi – ne plimbăm cu limuzina prin New York. Până la hostel sunt vreo 45 de minute, timp suficient să căscăm gura pe geamurile maşinii.

Autostrada e imensă, maşinile impresionante: mari, puternice, rezonante. Nu vedem nimic care să aducă a VW Golf, Megane sau Peugeot 206, 307. Se pare că aici nu există maşini mici… Decorul e desprins parcă din Need for Speed Most Wanted: benzi largi, maşini de poliţie, staţii de taxare. O construcţie compactă apare lângă noi – Flushing Meadows; mi-l închipui pe Roddick servind la US Open. Trecem pe lângă terminalul Delta Airlines şi aflăm că, în afara celor trei mari aeroporturi (JFK International, LaGuardia şi Newark International), există câte un terminal separat al fiecărui carrier aerian important.

Drumul spre hostel se încheie undeva pe lângă Central Park. După indicatoare şi împrejurimi, îmi dau seama că suntem undeva prin Harlem.