Foto-jurnal de călătorie: Retro Vatra Dornei (oct. 2009)

La Vatra Dornei am ajuns prima dată în facultate. Eram un grup de studenți și ne “învârtisem” de o ieșire la munte în preajma Crăciunului, sponsorizată de organizația de tineret a unui partid. Seara târziu, am coborât din trenul cu vagoane de congelator și ne-am îndreptat spre cazare. Sub o margine de pădure, ne așteptau câteva căsuțe ale căror zile bune trecuseră de mult. Țurțurii sclipeau pe țevile de căldură, în loc de becuri. Ca și cum n-am fi coborât din tren, noaptea aceea am petrecut-o în echipament complet, încercând zadarnic să ne încălzim sub niște pături. Drept urmare, în ziua următoare am făcut cale-ntoarsă la gară, ne-am urcat în alt tren și am făcut Ajunul Crăciunului pe calea ferată, în drum spre casă.

Câțiva ani mai târziu, am revenit în Vatra Dornei om în toată firea: cu serviciu, cu mașină, aproape însurat și cazat la hotel cu apă caldă și calorifere funcționale. Evoluasem.

Din păcate, însă, bucuria pasului înainte a ținut până ce am ieșit la plimbare în centrul orășelului. Cu fiecare pas, mi se părea că mă întorc tot mai mult în timp, tot mai aproape de anii ‘80-’90.

România trecuse printr-o revoluție, lepădând un regim — sau măcar schimbându-i hainele. În România veniseră doi președinți americani (Clinton în 1997, Bush Jr. în 2002) și un papă (Ioan Paul al II-lea, în 1999). România ieșise în lume, alăturându-se NATO (2004) și UE (2007).

Și cu toate astea, colțul acela de țară părea că rămăsese complet indiferent la mersul istoriei. Nu se abandonase Occidentului, cu devălmășia lui de lucruri bune și rele, dar nici nu se depărtase prea mult de vremurile neguroase ale Baltagului.

Atât de înțepenit mi se părea totul, încât scoțând micul aparat foto digital adus de peste ocean m-am simțit stingher și rupt din peisaj. Am “tras” câteva cadre și, poate deloc surprinzător, au ieșit mai bine în sepia decât color….