Foto-jurnal de călătorie: Pelerinaj la Fecioara neagră (sep. 2011)

Suntem în nord-estul Spaniei, la 48 de kilometri de Barcelona, la Muntele Sfânt (Montserrat). După o spectaculoasă ascensiune cu telecabina, deasupra văii râului Llobregat, descoperim motivul pentru care acest loc este unul dintre reperele istorice, spirituale şi culturale cele mai importante ale Cataloniei: pe un platou ce taie versantul abrupt al muntelui de gresii se înalţă Mănăstirea benedictină Montserrat – lăcaş monahal ce datează încă din secolul al XI-lea.

Mănăstirea, sanctuar al Fecioarei din Montserrat (Mare de Déu de Montserrat), îşi are originile istorice în schitul Sfânta Maria, atestat în acest loc încă din anul 888. Legenda spune că nişte păstori din Monistrol au fost călăuziţi de lumini misterioase către o grotă (Santa Cova); interiorul peşterii era luminat de flăcări uriaşe, în mijlocul cărora oamenii au descoperit statuia Fecioarei cu Pruncul – La Moreneta (Cea Întunecată). Când au vrut să o mute, statuia a devenit atât de grea, încât oamenii au înţeles că Sfânta nu dorea să părăsească muntele, iar un pustnic a ridicat un schit ca să o adăpostească. Mai târziu, în anul 1025, acolo a fost construită o mică mănăstire, lărgind schitul. Pelerinii au început să vină şi să poarte în întreaga Europă poveştile despre miracolele înfăptuite de Fecioara din Montserrat.

În anul 1345, pe 21 februarie, lumini ciudate au coborât de pe muntele Montserrat în vechea biserică a localităţii apropiate Manresa. Fenomenul a avut un asemenea impact asupra sutelor de privitori încât, în fiecare an, oraşul comemorează evenimentul prin Festes de la Llum (Sărbătoarea Luminii).

În 1409, Montserrat a devenit o abaţie de sine stătătoare, urmând apoi câteva sute de ani de reforme care au sporit măreţia şi splendoarea mănăstirii. Din secolul al XVII-lea, Montserrat a devenit un centru cultural de primă importanţă, în special prin şcoala de muzică.

Distrugerile suferite în timpul războiului cu Franţa din 1808-1811 au fost semnalul decăderii abaţiei, care a fost chiar părăsită în 1835. În anul 1844, însă, a început refacerea vieţii monahale, culminând cu festivităţile din 1881, când papa Leo al XIII-lea a proclamat-o pe Fecioara din Montserrat drept Sfântă şi Patroană a Cataloniei.

Din păcăte, un nou conflict – războiul civil din perioada 1936-1939 – a dus la încă un abandon al mănăstirii, dar guvernul catalan a reuşit să-o salveze de la jaf şi distrugere. Cu toat acestea, umbrele sângerosului conflict, prin care Francisco Franco s-a instaurat drept conducător absolut al Spaniei (El Caudillo), aveau să se abată din nou asupra călugărilor din Montserrat.

Regimul dictatorial instalat de Franco a atras atenţia lui Hitler, care dorea să-l atragă pe spaniol de partea sa în războiul proaspăt izbucnit în Europa. Prin urmare, în 21 octombrie 1940, Heinrich Himmler a venit la Madrid, pentru a pregăti întâlnirea dintre Hitler şi Franco. Întrevederea a avut loc două zile mai târziu, pe 23, în localitatea Hendaye, la graniţa franco-bască – între timp, Himmler plecând la Barcelona.

Printre numeroasele titluri pe care Himmler şi le atribuise ca Reichsführer-SS (comandant suprem al temutei organizaţii paramilitare fasciste SS – Schutzstaffel) era şi cel de patron al SS Deutsches Ahnenerbe – Patrimoniul Ancestral German. Iar una dintre credinţele pe care le împărtăşea, împreună cu alţi lideri nazişti, era că Iisus Hristos era un reprezentant al rasei ariane. Astfel, descoperirea unor artefacte precum Sfântul Graal (potirul folosit de Hristos la Cina cea de Taină) ori Sfânta Lance (cu care soldatul roman îl împunsese pe Hristos când acesta era răstignit pe cruce) era un obiectiv de o importanţă deosebită pentru Himmler şi oamenii săi, energia acestor obiecte mistice având puterea de a-i ajuta pe nazişti să câştige cel de-al doilea război mondial.

Una dintre principalele surse de informare pentru Himmler în căutarea artefactelor erau operele romanticilor germani – cu precădere Richard Wagner. Ultima operă a acestuia, Parsifal, în care cavalerul arthurian omonim caută Graal-ul, plasează artefactul pe teritoriul Spaniei, în apropierea Pirineilor, în munţii Montsalvat. Himmler era convins că Montsalvat era, în fapt, Montserrat – inspirat şi de un cântec din folclorul Cataloniei, care menţionează o „fântână a vieţii” undeva în zonă.

Pe 23 octombrie 1940, Himmler şi o suită de oficialităţi din Barcelona au ajuns la Montserrat. Stareţul, informat despre căutările Reichsführer-ului, dar cunoscând şi atitudinea acestuia împotriva bisericii catolice germane, a refuzat să-l primească. Totuşi, Himmler a insistat să pătrundă în biblioteca mănăstirii, pentru a găsi informaţii despre locaţia exactă a artefactului. Într-un final, bineînţeles, delegaţia nazistă a părăsit muntele cu mâna goală...

Chiar şi fără Graal, Montserrat rămâne un loc încărcat de mister.

Pentru credincioşi, cercul cu diametrul de aproximativ un metru din centrul curţii interioare, care desemnează locul în care ar fi fost amplasată statuia Fecioarei în altarul primei biserici ridicate pentru ea, este purtătorul unor energii miraculoase. Nu de puţine ori, pelerinii aflaţi în interiorul lui, cu mâinile ridicate spre cer şi cu gândul la Sfânta Fecioară, au resimţit o stare aparte, de linişte şi pace profundă.

Pentru profani, muntele este un adevărat paradis al fenomenelor paranormale şi apariţiilor OZN – existând numeroase legende locale despre oameni care au plecat pe munte şi nu au mai fost văzuţi vreodată, fie pentru că au fost răpiţi de extratereştri, fie pentru că au pătruns în alte dimensiuni, prin portaluri ascunse în numeroasele grote şi peşteri.

Pentru Dumnezeu, pentru extratereştri sau doar pentru ei înşişi – peste două milioane de turişti ajung la Montserrat în fiecare an. Şi, inevitabil, o bună parte dintre aceştia îngroaşă rândul celor care aşteaptă să se închine la altarul Fecioarei.

Prin urmare, iată-ne la capătul de început al cozii care înconjoară basilica precum un brâu: în partea dreaptă, masa compactă a celor care aşteaptă să o vadă pe La Moreneta; în partea stângă, grupuri dispersate ale celor care au trecut prin faţa Sfintei, iar acum aprind lumânări, ori împărtăşesc unii altora emoţiile pelerinajului.

Calea către mântuire este anevoioasă, iar drumul către lăcaşul Fecioarei nu face excepţie. Rândul avansează chinuitor de încet prin cele şase capele înlănţuite pe partea dreaptă a naosului. Dar atmosfera este relaxată; oamenii zâmbesc, povestesc în şoaptă, ies din rând ca să se mai dezmorţească, ori pentru poze – apoi revin să reia traseul. O alegorie extrem de frumoasă se ascunde în forfota această neîntreruptă a unor oameni adunaţi din toate colţurile lumii, pe care dorinţa de cunoaştere şi de inedit îi poartă prin toate ungherele mănăstirii (cele permise publicului), ca apoi crezul în aceeaşi forţă superioară să-i readucă în grupul de pelerini, pe calea spre credinţă – în pace, linişte şi respect, indiferent de culoarea pielii sau de limba vorbită.

Alegoria se încheie când intrăm în basilica propriu-zisă, după mai bine de o oră de aşteptare. Un grilaj separă traseul către Madonna de restul bisericii, astfel încât nu mai putem continua decât într-o singură direcţie – înainte. Dar asta nu înseamnă că rândul se mişcă mai repede. Paşii se înlănţuie greu, separaţi de minute bune de aşteptare, timp în care – paradoxal – entuziasmul pelerinilor pare să se topească în liniştea care se lasă tot mai apăsătoare. Privind către lucrările tematice ale capelelor prin care trecem, oamenii rămân singuri cu ei înşişi, într-un proces de conştiinţă menit să-i aducă în faţa Fecioarei deschişi către credinţă şi iertare.

Ultimele segmente ale traseului înainte de cripta Madonnei reprezintă încununarea acestui veritabil dublu pelerinaj, material şi sufletesc. Trecem prin Poarta Îngerilor (Porta Angelica) şi pe lângă Fântâna Maicii Domnului (Fonte della Madre di Dio, fără îndoială cu apă tămăduitoare) şi ajungem la Sfântă. Prin faţa criptei nu poate trece decât un om odată şi, chiar dacă nu este nici loc, nici timp pentru vreo rugăciune mai lungă, momentul închinării fiecărui pelerin este de o intimitate greu de închipuit.

Ieşim prin stânga basilicii, pe Drumul Slavei Mariei, o alee mărginită pe o parte de ziduri, iar pe cealaltă de un perete de candele aprinse. Nimeni nu vorbeşte. Pâlpâirea lumânărilor este singura mişcare din acest tablou ireal. Am senzaţia viscerală că astfel arde focul veşniciei, căldura lui fiind, timp de un mileniu, hrana comunităţii din munţi. Istoria acestui loc devine, dintr-odată, copleşitoare.

Ieşim din mănăstire şi vizităm împrejurimile. Încă sub influenţa Morenetei, pare că suntem pe acoperişul lumii (deşi vârful cel mai înalt, Sant Jeroni, nu atinge 1.240 de metri altitudine); nu trebuie decât să ridicăm mâna ca să descoperim ce este dincolo de cerul albastru. Poate că poveştile despre experienţele mistice de la Montserrat ale unora au un sâmbure de adevăr...

Suntem aici de aproape opt ore – nu ştiu când a trecut ziua. Soarele a început să coboare spre culmile zimţate ale masivului Montserrat, dar mai avem încă destulă lumină. În biserică se pregăteşte cântarea de seară a vestitului cor de băieţi Escolania, dar nu mai putem zăbovi, întrucât trebuie să prindem ultimul tren către Barcelona. Pe măsură ce telecabina coboară, contemplăm spectrul tot mai îndepărtat al acestui loc sacru din munţi.