Foto-jurnal de călătorie: O mare în munţi
Organizarea în triburi a fost cartea câştigătoare a omenirii în faţa istoriei. Iar ceea ce i-a adus laolaltă pe membrii tribului au fost poveştile.
Capacitatea de a spune poveşti este secretul supravieţuirii omului.
Dar cum, sau mai bine zis unde, se spuneau poveştile, atunci când nu existau internetul şi sateliţii care să şteargă constrângerile geografiei? Când nu exista radioul, ori telefonul – sau chiar telegraful ?
Răspunsul cel mai simplu ar fi la staţiile de poştă şi hanurile aflate la întretăieri de drumuri, unde călători din toate colţurile lumii (negustori, artişti ambulanţi, curieri, predicatori, vagabonzi) se întâlneau, împăştiau veşti şi depănau întâmplări mai mult sau mai puţin adevărate.
Şi cum se nasc poveştile?... În principal, din uluirea omului în faţa naturii – din nevoia lui de a-şi reprezenta într-un mod convenţional fenomene care-i depăşesc puterea de înţelegere. Sau, din contră, din nevoia lui de a crede că în spatele unor simple manifestări ale naturii se ascunde ceva mult mai dramatic.
Aşa e povestea mării din munţi, creată de om…
…aproape de cer, între norii albaştri şi purpurii, udată de ape spumegoase, răcorită de vânturile reci, scăldată în lumina fierbinte a soarelui, mângâiată de razele reci ale lunii.
Pe crestele sale de piatră, printre pădurile de brazi, pe poienile înverzite, smălţuite cu mii de flori, trăiesc locuitorii ţării legendelor. Sunt tăcuţi, purtând pe chipuri asprimea tristă a singurătăţii, dar cu inimile încinse de foc dogoritor. Ei stau aci din moşi-strămoşi, crescându-şi boii sau caii pietroşi ca stâncile pe care vieţuiesc. Stau aci de când s-a pomenit pământul. De când au fost ţesute cele dintâi covoare de catifele verzi, roşii, liliachii, de ierburi şi de flori – de când s-au ridicat cele dintâi trunchiuri de brad…
Alexandru Mitru, În ţara legendelor (care pentru autor este Biharia; eu o asimilez cu zona Bihorului, dar cred că textul se potriveşte foarte bine şi Neamţului aflat la picioarele stâncosului Ceahlău)
Ultima zi de vară din 2024 ne-a găsit tot aici. Marea din munţi era atunci secată, cu nivelul lacului de acumulare scăzut la cote de alertă. Anul acesta, după un sezon cu ploaie abundentă, lacul s-a umplut cum eu, personal, nu l-am mai văzut niciodată. Generoasele plaje pietroase au fost acoperite de ape, încât cu greu am găsit un loc pentru tradiţionalul loc de tabără.
E un loc fermecat, de linişte şi pace sufletească, pe care l-am descoperit în pandemie. Anul acesta am revenit pentru a şasea oară şi tot nu m-am săturat de aerul limpede şi tare, de poveştile mării din munţi, ale oamenilor care trăiesc pe malurile ei şi ale călătorilor care vin aici să se lepede de agitaţia marilor oraşe – într-un loc de refugiu de la viaţa trăită altfel în viteza nepotrivită şi după repere greşite.
