Foto-jurnal de călătorie: Fotbal și stele (sep. 2011)

În 2003, David Beckham trebuia să ajungă la FC Barcelona. N-a fost să fie, așa că m-am dus eu, opt ani mai târziu.

În 2011 am făcut ceva de neînțeles pentru mine până atunci: am vizitat un stadion — când arena nu găzduia niciun meci, ori niciun alt soi de eveniment, for that matter.

Am ajuns la Camp Nou — numele sub care a intrat în istorie Estadi del Futbol Club Barcelona — cu autobuzul.

Mai demult, Beckham fusese deturnat de celălalt gigant al Spaniei și al Europei, Real Madrid. Sosirea lui la stadionul din capitala iberică a căpătat proporțiile vizitei unui șef de stat — dar, pe teren, trei oameni se întrebau care era rostul unui asemenea tam-tam. Cei trei erau Ronaldo (brazilianul), Figo și Zidane; niciunul dintre ei nu bănuia că sosirea blondului cu freza mereu perfectă avea să le schimbe covârșitor viața.

Într-un birou, însă, un alt om miza exact pe asta: Florentino Pérez, președintele madrilenilor, care visa să transforme clubul într-un gigant planetar. Și cu ajutorul lui Beckham, devenit între timp un brand colosal, a reușit. Real Madrid a plecat într-un turneu internațional de 30 de zile, care a triplat încasările “galacticilor”.

În mod normal, cererea creează oferta. Pérez însă a schimbat logica. Pe când toți se întrebau ce sens avea să-l aduci pe Beckham într-o echipă unde, pe postul lui, juca deja Figo, Pérez a întrevăzut explozia pe care o putea produce Beckham — mai întâi în afara ierbii, apoi, cu puțin noroc, și pe teren.

Revenind la FC Barcelona, catalanii sunt mes que un club.

Nimeni nu poate lua sloganul Barcelonei, însă atitudinea este aceeași și la Real, și la Manchester United, și la toate cluburile de tradiție ale Europei: mai presus de o grupare sportivă, fiecare este un business elaborat — și, mai mult decât o afacere, fiecare a devenit o stare de spirit, o fațetă a identității unei comunități umane. Din acel moment, noblesse oblige… pe cei din teren și din afara lui, deopotrivă.

Asta este, cred eu, ceea ce lipsește fotbalului din România, ca fanion al sportului românesc — care nu face decât să trișeze conceptele de mai sus. Se vede aproape de fiecare dată când jucători sau antrenori români ieșiți dincolo de granițe se sting ca focurile de paie, deși unii dintre ei sunt convins că încearcă să facă uitat circul de-acasă.

De asta rămânem noi cu meciurile, emoțiile și documentarele altora — și ce te faci că se termină și alea? Din mini-seria despre Beckham de pe Netflix mai am un singur episod…

Disclaimer de final: știu că e ciudat să vorbești despre Real cu poze de la Barça (unii ar considera asta chiar un sacrilegiu). Am văzut și Madridul, însă n-am reușit să ajung și pe Santiago Bernabeu. Iertare!… M-a deturnat un spectacol Cirque du Soleil.