Ca mai toate insulele grecești (îmi imaginez, fiindcă “la concret” am mai vizitat doar patru înainte), Kefalonia are unele locuri în care te învăluie sentimentul că ai găsit the glitch in the matrix — loc’șorul uitat de timp, în care nu se întâmplă nimic, în care viața este un ciclu imperturbabil de plajă sub un soare mereu fără nori, înot în ape ireal de limpezi, savoare de bucătărie mediteraneană și odihnă la umbră deasă de copaci, în foșnet de valuri sau de vânt cotrobăind printre ramuri de măslin.
Dacă mergi pe drumul strategic al Sloveniei pe sub Triglav, dai de un loc cu sute de astfel de mici turnulețe - acolo, dărâmarea unora nici nu s-ar simți, insa oamenii, din contra, construiau sau reparau mai departe. Nu vreau sa aflu naționalitatea celor în cauza, fiindcă tiparul e unul general - atunci când copiii au un anume fel de a fi, cel mai adesea ei doar extind sau replica ce au învățat de la părinți, iar asta e cu adevărat trist, fiindcă nu poți corecta din afara.
Iti dai seama cate clipuri in slow motion se pot filma acolo?!...
.
Mi-am adus aminte ca am asistat la ceva asemanator tot in Grecia, dar la Atena, pe Acropole. Terminasem turul, eram terminati de caldura, ghidul nostru - un tip super - ne-a tras la umbra unor copaci, sa-i asteptam pe toti cei din grup. Ultimii au venit o pisi si gagiul ei. El nu parea ca intelege prea multe din jurul lui, ea fierbea de nervi:
.
- Nu stiu de ce-ai vrut atata sa venim aici. M-a batut soarele in cap cat m-am cocotat pe dealu' asta - si m-ai adus aici ca sa vad ce? Niste bolovani?! Ce ma intereseaza pe mine niste chietroaie chișate de caini?!?
măi, tare m-a indispus faza cu tata și fata, pentru că e atât de familiară în obtuzitatea ei. Complexul de inferioritate tradus în bășcălie și proastă creștere crase. Atomul societății românești, inconfundabil, și din păcate, inconturnabil.
Multi dintre oamenii de felul asta se cred culti si mult deasupra celorlalti din jur. Dar ignorance is bliss, ei n-au niciun stres; eu am plecat acasa cu tristetea in suflet, nu ei.
.
De cate ori mi-am spus c-as vrea sa fiu si eu nesimtit!... Dar, pur si simplu, nu-mi iese. Imi dau vreo cativa pumni in cap de ciuda, apoi imi revin si-mi spun ca dintre mine si ei, tot pe mine ma aleg.
Dacă mergi pe drumul strategic al Sloveniei pe sub Triglav, dai de un loc cu sute de astfel de mici turnulețe - acolo, dărâmarea unora nici nu s-ar simți, insa oamenii, din contra, construiau sau reparau mai departe. Nu vreau sa aflu naționalitatea celor în cauza, fiindcă tiparul e unul general - atunci când copiii au un anume fel de a fi, cel mai adesea ei doar extind sau replica ce au învățat de la părinți, iar asta e cu adevărat trist, fiindcă nu poți corecta din afara.
Iti dai seama cate clipuri in slow motion se pot filma acolo?!...
.
Mi-am adus aminte ca am asistat la ceva asemanator tot in Grecia, dar la Atena, pe Acropole. Terminasem turul, eram terminati de caldura, ghidul nostru - un tip super - ne-a tras la umbra unor copaci, sa-i asteptam pe toti cei din grup. Ultimii au venit o pisi si gagiul ei. El nu parea ca intelege prea multe din jurul lui, ea fierbea de nervi:
.
- Nu stiu de ce-ai vrut atata sa venim aici. M-a batut soarele in cap cat m-am cocotat pe dealu' asta - si m-ai adus aici ca sa vad ce? Niste bolovani?! Ce ma intereseaza pe mine niste chietroaie chișate de caini?!?
Asa îmi zic și ai mei când ma duc la site-uri arheologice :))
măi, tare m-a indispus faza cu tata și fata, pentru că e atât de familiară în obtuzitatea ei. Complexul de inferioritate tradus în bășcălie și proastă creștere crase. Atomul societății românești, inconfundabil, și din păcate, inconturnabil.
Multi dintre oamenii de felul asta se cred culti si mult deasupra celorlalti din jur. Dar ignorance is bliss, ei n-au niciun stres; eu am plecat acasa cu tristetea in suflet, nu ei.
.
De cate ori mi-am spus c-as vrea sa fiu si eu nesimtit!... Dar, pur si simplu, nu-mi iese. Imi dau vreo cativa pumni in cap de ciuda, apoi imi revin si-mi spun ca dintre mine si ei, tot pe mine ma aleg.
☹️
Cateodata imi imaginez prostia emanand din unii oameni ca o boare fantomatica, asa cum mai vad uneori in fotografiile tale, alea cu patina...