Foto-jurnal de călătorie: Excursie à la grec - Ziua 10

Ca mai toate insulele grecești (îmi imaginez, fiindcă “la concret” am mai vizitat doar patru înainte), Kefalonia are unele locuri în care te învăluie sentimentul că ai găsit the glitch in the matrix — loc’șorul uitat de timp, în care nu se întâmplă nimic, în care viața este un ciclu imperturbabil de plajă sub un soare mereu fără nori, înot în ape ireal de limpezi, savoare de bucătărie mediteraneană și odihnă la umbră deasă de copaci, în foșnet de valuri sau de vânt cotrobăind printre ramuri de măslin.

Adunat pe un mic deal ce se prăvălește în mare, la poalele ruinelor unui castel venețian, Assos este un sătuc parcă desenat anume pentru filmele hollywoodiene cu mesaje de genul eat, pray, love. Străduțele lui înguste și încolăcite, împreună cu casele colorate mi-au amintit de Coasta Amalfi — altă colț de Europă de care americanii s-au îndrăgostit iremediabil.

Assos e locul ideal de refugiu într-o carte bună, indiferent dacă o citești sau chiar o scrii — la umbra intimă a unei terase simpatice.

Locurile de felul acesta te fac să înțelegi că farmecul vieții se descoperă celui care știe să pună cap la cap lucrurile ei simple și să se bucure de ele. Locurile de felul acesta te îndeamnă să redeschizi conversații cu tine însuți pe care le credeai de mult uitate.

Și nicio activitate nu este mai prielnică discuțiilor dintre vocile din capul tău ca adunatul pietrelor pe malul mării — o activitate care dă dependență aproape instantaneu.

Dacă ești pe plaja care trebuie (să zicem Skala), multitudinea de culori, forme și tipare înscrise pe pietrele spălate de valuri este uluitoare. Este suficient să te apleci să iei una, apoi să cauți o alta care să-i semene — ca să cazi pradă vrăjii.

Reperele de timp și spațiu dispar. Nu mai știi unde ești, când și cum ai ajuns acolo. Tricoul s-a transformat de mult în boccea pentru un morman de pietricele colorate în fel și chip, astfel că soarele te mușcă neîndurător de cap, de ceafă și de umeri...

N-am ajuns în stadiul acesta extrem — dar totul se poate transforma foarte ușor în povestea unui sinucigaș din prostie. Cineva a înțeles asta înaintea mea și a ridicat un mic altar pentru “culegătorii” loviți de adicție. Mic, discret, pe o plajă albă și pietroasă.

Silueta lui stingheră m-a făcut să mă opresc lângă el și să-i contemplu aura de mister și semne de întrebare nevăzute. Oare cine l-a ridicat? Fără îndoială, un iubitor de frumos… Ce l-a împins pe acest necunoscut să-l construiască? Oare bolovanul uriaș de la bază era, pur și simplu, acolo — și pe el o muză care l-a inspirat?… Și alte întrebări, ale căror răspunsuri pot alcătui o carte. Sau mai multe.

Niciuna cu happy ending, însă.

Imaginea de mai sus e printre ultimele care atestă munca necunoscutului iubitor de frumos. Turnulețul a fost distrus de o fetiță de șapte ani, îndemnată de tatăl ei, care a filmat-o — apoi s-a lăudat întregului grup de prieteni aflați pe plajă cu filmulețul în slow motion pe care l-a făcut.

Un gest de o brutalitate absolut gratuită. O dovadă de dispreț pentru frumos care m-a întristat. Un act de vandalism care mi-a lăsat un gust cu atât mai amar, cu cât aceia care rupseseră o petală din corola de minuni a lumii erau români.

Dintr-odată, toate acele posibile răspunsuri, atât de seducătoare prin incertitudinea lor, n-au mai însemnat nimic. Și viața fără întrebări și incertitudini e plată și seacă.