Foto-jurnal de călătorie: Evadare în culorile toamnei (sep. 2008)

2008 a fost anul premierelor: primul job (în prima bancă), prima mașină, prima degustare de libertate.

După fotbal, filme, jocuri pe calculator și internet (despre care scriu mai pe larg în atelier) — următoarea obsesie a copiiilor betoanelor a fost permisul de conducere auto. Cum își sărbătorea cineva majoratul, cum îl vedeai a doua zi cu cartea de legislație rutieră și nemuritoarele grile după el. Până la 19-20 de ani, mai toți aveau permis, trecând “sala” și “orașul” en fanfare, cum rar i-ai fi văzut pregătindu-se în timpul școlii.

Toți mai puțin unul: eu.

Mi-am luat permisul în vara lui 2008, la puțin timp după ce am împlinit 23 de ani. Dar am recuperat repede handicapul față de ceilalți, căci după numai vrei două luni mi-am luat și mașină — o Dacia Sandero albă, la acea vreme singura din oraș, în afară de mașina expusă în showroom.

Cu ea — și ajutat de faptul că Agenția unde lucram îmi permitea un weekend prelungit (de sâmbătă până luni, uneori chiar până marți) — am început să descopăr România. Cu constrângerile de timp de-atunci, cel mai departe am ajuns până la Sighișoara. Dar pofta fusese deschisă, așa că ani mai târziu, cu urmașii mașinii albe, harta explorărilor a ajuns să arate așa:

Primul drum cu mașina l-am făcut la mănăstirile din zona Neamțului, eu în scop turistic, ai mei pentru că voiau să și sfințim “jucăria”. Eu nu sunt convins de asemenea inițiative, dar nu puteam sta în calea fericirii celor care plătiseră toată “distracția”. În plus, o mașină sfințită în numele unui Dumnezeu care nu există nu e nicio pierdere. Mai grav ar fi ca divinitatea să fie demonstrată și tu să ieși la socoteală drept un ignorant desăvârșit.

Am făcut așadar “tripleta” Mănăstirea Neamțului — Mănăstirea Secu — Mănăstirea Sihăstria, din motive care țineau mai ales de organizarea business-ului cu sfințitul. La final, ai mei erau foarte fericiți că mașina fusese stropită cu protecție divină, iar eu mi-am adus aminte de ce urăsc Biserica și preoții, care n-au nicio legătură cu credința intimă și spiritualitatea omului.

Cred, însă, că sunt oameni cu har, care transcend cu mult aerul (voit) de super-mega-afacere al Bisericii, care pot într-adevăr atinge sufletele celor de lângă ei. Privind modul simplu în care un călugăr se bucura de ziua superbă de toamnă, pirotind în liniștea codrilor luminați de soarele blând, mi-am spus că poate nu e chiar totul pierdut.

Din fericire nu e.

Din nefericire, sunt (încă) prea multe sutane preoțești și prea puțini oameni de spirit care să le îmbrace.