Foto-jurnal de călătorie: Budapesta sub cerul înnorat

Budapesta este o colonie spaniolă din anul 2025, situată pe malurile Dunării.

Istoric și geopolitic, această afirmație este o aberație. Faptic, însă, spaniola este limba pe care am auzit-o cel mai des în ultimele 24 de ore. Am aterizat în Budapesta cu un avion înțesat de iberici, iar străzile orașului sunt invadate de grupuri de turiști din acea peninsulă a Europei.

La aproape un an de la ultima vizită, Budapesta ne întâmpină cu vreme cețoasă, covoare din frunze de arțar așternute pe trotuare — și cu forfotă pe șantierele ce se transformă ușor-ușor în căsuțele de lemn ale târgurilor de Crăciun (care se vor deschide, prevăzătoare, în mai puțin de o săptămână).

La adăpostul norilor și al ceții, angajații municipalității din Budafcknpesta (cum am văzut scris într-un magazin de suveniruri) desfac cu flexul jurămintele de dragoste pe care tinerii orașului le-au ferecat cu lacăte în zilele senine, cu inimile încălzite de soare. O soluție îndemânoasă, ca să nu mai umbli după vrăjitoare și farmecele lor.

În spatele lui nenea este săpată în deal Biserica din stâncă (Sziklatemplom, szikla însemnând stâncă în maghiară) — unde pustnicul Istvan alina suferinzii folosindu-se de apele termale din zonă. Biserica în sine are aproape o sută de ani (centenarul urmând a se celebra în 2026), fiind ridicată/săpată la inițiativa unor credincioși întorși din pelerinaj de la Lourdes, și închinată Sfintei Maria, protectoarea Ungariei.

Cel care a invocat protecția Sfintei Maria a fost regele Ștefan I al Ungariei — devenit între timp Sfântul Ștefan. Al lui trebuie să fie bustul din peșteră, însă, indiferent pe cine reprezintă, mie mi-a atras atenția prin crucea strâmbă de pe coif, cel mai nimerit semn că biserica și creștinătatea s-au abătut de la calea cea dreaptă.

Străzile Budapestei fac a iarnă, nu doar prin târgurile care se pregătesc intens să-și primească vizitatorii, cât și prin bura măruntă ce se cerne din ceață, pe care farurile mașinilor o fac să semene a ninsoare în toată regula. Totuși, vremea e înțelegătoare cu cei care se plimbă pe malurile Dunării — precum și cu cei care doar stau și privesc.

Confundată de mulți cu Micul Prinț al lui Exupery, Kiskirálylány (Mica Prințesă) are origini mult mai banale — fiind inspirată de chiar fiica pictorului, într-un halat de baie și cu o coroană improvizată. În plus, e doar o replică, originalul (de dimensiune mult mai mică) fiind în proprietatea Galeriei Naționale Maghiare. În grupurile de spanioli pe care Dunărea le aduce în valuri pe malurile ei se pronunță des numele lui Exupery, dar nu-l aud și pe cel al artistului plastic (Marton László); cine știe ce povești le spun ghizii…

Ne croim drum prin mulțime. Chiar dacă ne depășim ușor media de 25.000 de pași zilnici pe care-i facem în asemenea excursii, parcă tot la interior e mai bine. Așa că la a treia vizită în oraș facem și noi o haltă la celebra New York Cafe — unde, la parter, oamenii sunt înșirați la mese ca la nuntă, la etaj se fac pozele obligatorii cu arhitectura veche, plină de ornamente și decoruri aurite, iar cafeaua servită cu foiță de aur de 24k e mai mult marketing și mai puțin gust. Dar e un pretext excelent să stai la masă și să observi specimenele umane care se perindă la ședința foto. Toaleta fetelor a devenit vestiar și cabină de makeup — dar chiar și cu toate oglinzile de lume, pe unele tot le bat realitatea și desenele animate.

Fără presiunea de a obține cât mai multe cadre instagramabile într-un timp cât mai scurt, și fără un program prestabilit (căci altul e obiectivul final al zilei), putem savura relaxați câte un desert (într-adevăr excelent) și o limonadă fierbinte cu ghimbir, completarea perfectă a vremii de-afară.

Ultima vizită neplanificată o facem la Cinema Mystica, o expoziție de artă vizuală pe bază de experimente luminoase — care sunt mai mult poveste abstractă și mai puțin wow. Dar ne ocupăm vreo oră și ceva cu niște fotografii bizare.

Înainte să plecăm în căutarea unui gulaș bun (pe care l-am găsit ascuns într-un restaurant cochet de pe o străduță lăturalnică), îl provoc pe un AI plictisit într-un monitor de perete să-mi facă un portret — așa cum mă vede el. Și el m-a văzut cu flori la ureche și o eșarfă albă la gât.

Nu chiar următoarea mea poză de pașaport, dar nici foarte rău n-a ieșit.