Foto-jurnal de călătorie: Artă în munţi

În 2021 fugeam de pandemie, de claustrare şi de spaţii închise. Aşa am descoperit peisajele parcă nesfârşite ale Lacului Bicaz. De atunci am revenit an de an, descoperind de fiecare dată o părticică nouă dintr-un tărâm de poveste.

Însă povestea nu e doar despre tablourile superbe pe care natura le scoate la lumină aparent fără efort (sau, din contră, după ani de muncă migăloasă în lemn şi piatră) – ci şi despre tablourile cu care oamenii vor să îmbogăţească spiritul acestor locuri. De fiecare dată când am venit la Lostriţa, gazdele ne-au întâmpinat cu o altă expoziţie de pictură la parterul pensiunii.

Sunt un consumator profan de artă vizuală. Încerc să mă bucur de frumos aşa cum îl văd, fără să sap în adâncurile lui după simboluri, motive ori filozofii ascunse, ce ar putea deturna experienţa simplă şi reconfortantă a privitului. Totodată, caut să mă feresc de cei care se folosesc de toate cele de mai sus pentru a-şi impune actul artistic îndoielnic.

Dar aici nu există un concept expoziţional care să oblige privitorul în vreun fel. Picturile sunt aranjate pe pereţi fără să deranjeze tihna binefăcătoare a pensiunii, aşteptând pur şi simplu privitorul să le descopere la ritmul său. Expozantul este Laurenţiu Dimişcă – nume ce nu-mi spune nimic, desigur – şi reţin în trecere că este un artist din Piatra Neamţ.

Lucrările sunt foarte colorate şi nu trece mult până când F. şi S. încep să se hlizească în faţa tablourilor, dându-şi coate că ne-au găsit – pe O. şi pe mine – într-unul dintre ele.

Când mami l-a dus pe tati la Paris, dar nu şi în Turnul Eiffel, chicotesc cei mici.

Privim mai îndeaproape picturile. Seamănă cu nişte vitralii în care motivele religioase au fost înlocuite cu artă naivă. E o chemare la joacă şi puştii răspund imediat, descoperind încă două portrete cu părinţii lor – când se pupă:

Trebuie să răspundem provocării şi detectăm repede alter-ego-urile copiilor:

F., S. şi din nou F. – când e o pre-adolescentă aricioasă.

Hazul e total, distracţia e în plin. Ne unim eforturile şi curiozitatea, întru identificarea unor fotografii de familie:

Cronicarul şi familia lui în road-trip-ul de 4.200 de kilometri.

Celebrul Ţipăt munch-ian, reprodus de Cronicar şi ai lui, într-un instantaneu Dimişcă.

A doua zi dimineaţă, când pensiunea este încă somnoroasă în aerul tare de munte, încerc să înţeleg mai bine ce am văzut.

Laurenţiu Dimişcă este un artist cu vizibilitate şi expoziţii numeroase în interiorul şi dincolo de graniţele României. În 2021, revista Sindicatului din învăţământ şi cercetare Neamţ îl numea un enfant terrible al artei plastice. Este un exponent al aşa-numitei arte brute – creaţie nealterată de cultură, în forma ei cea mai directă şi spontană.

Tipul de artă ales de Dimişcă suportă multe denumiri, în diverse limbi, toate referindu-se însă cam la acelaşi lucru: arta în afara normelor. Iar de-aici am descoperit un puhoi de etichete: artă singulară, artă alternativă, artă marginală, artă intuitivă, artă vizionară, artă spontană, artă onirică, artă fantastică, noua figuraţie, Outsider Art (este şi numele fundaţiei cu sediul în Piatra Neamţ, înfiinţate de artist), raw art, rough art, art franche, Baz’art, artă crudă, artă modernă rustică, artă primitivă modernă, artă derizorie, etnoartă, artă a şamanismului, artă liberă…

…şi deja magia jocului care i-a atras pe doi copii, împreună cu părinţii lor, începe să se destrame sub greutatea atâtor identităţi. Închid pagina de net şi, când coborâm la micul-dejun, mă bucur de veselia simplă a culorilor şi-mi imaginez personaje, nu denumiri abstracte.