Forţa de neoprit şi obiectul de neclintit

Eu zic că ţara asta nu se mai face bine, a comentat MB la însemnarea mea anterioară. O opinie care – cred eu – înseamnă ceva, după ani în care omul şi-a creat o perspectivă economică asupra ţării investind la Bursă. Unde mai pui şi că tipul a luat la pedală România, de la un capăt la celălalt, convingându-se la prima mână (la primul picior?... la prima talpă?) cât de frumoasă e această ţară, din păcate locuită.

Hmmm, truth be told, cred că asta e mai degrabă convingerea mea decât a lui. Dar, orişicât, observaţia-avertisment-premoniţie a lui MB mi-a deschis în minte imaginea României ca punct de întâlnire a unei forţe de neoprit cu un obiect de neclintit.

Pe ceea ce consider eu o scară justă de valori, forţa politicienilor români e ca şi inexistentă (episodul de stand-up comedy “O dronă la Galaţi” este edificator în ceea ce priveşte forţa autorităţilor române de a comunica, adică de a emite comunicate sterile, pe principiul câinelui care latră şi nu muşcă) – dar aceştia se dovedesc o forţă de neoprit când vine vorba de jaful banului public şi călcarea în picioare a minimei decenţe în administrarea unei ţări.

Câinii ce latră nu muşcă
Şi când plouă intră-n cuşcă!

(Alex Puştiu, manelist şi faunist de ocazie)

De cealaltă parte, societatea civilă se dovedeşte de neclintit în refuzul ei de a încerca să se tragă singură afară din mocirlă. Indiferent câţi mineri laoţieni s-ar târî singuri afară din măruntaiele pământului, dând lumii întregi un extraordinar exemplu de dorinţă de a trăi, românii se încăpăţânează să rămână blocaţi în paradigma defectuoasă a nepăsării: dacă statul nu mişcă un deget, iar poliţia nu face nimic – eu, cetăţeanul, de ce m-aş stresa?

This is when an unstoppable force meets an immovable object, spun americanii – şi-l numesc paradox…

Fiindcă o forţă de neoprit necesită energie infinită pentru a nu se opri niciodată. Totodată, un obiect de neclintit necesită o inerţie infinită pentru a nu se mişca niciodată. În principiu, cele două nu pot coexista în acelaşi univers.

…unul pe care eu l-aş rezolva ajustând enunţul: forţa de neoprit creează obiectul de neclintit. Hoţia aparent insaţiabilă de la vârful ţării este cauza directă a degradării cetăţenilor ei, care se adâncesc tot mai mult în intoleranţă şi răutate. O abrutizare de la vlădică până la opincă – până la nivelurile cele mai fragede de dezvoltare a individului, în şcoală, unde bullying-ul sugrumă cu toată forţa orice încercare de coexistenţă şi dialog.

Everything’s so polarized now that you can’t say anything for fear of being a traitor to your party or a traitor to your country or a traitor to your religion. It seems like we only have the capacity to see things in black and white, but the world doesn’t exist in that color scheme. If we’re not talking, we’re fighting, and that doesn’t seem to be a very legitimate way to move anything forward. So honestly, that’s the message I hope people take away from this movie: Instead of fighting, maybe talking works a little better.

---

Totul e atât de polarizat acum încât nu poți spune nimic de teamă să nu fii trădător al partidului tău, al țării tale sau al religiei tale. Se pare că avem capacitatea de a vedea lucrurile doar în alb și negru, dar lumea nu există în acea schemă de culori. Dacă nu vorbim, ne luptăm, iar asta nu pare a fi o modalitate prea legitimă de a avansa ceva. Așadar, sincer, acesta este mesajul pe care sper ca oamenii să-l ia din acest film: în loc să ne certăm, poate că vorbitul funcționează puțin mai bine.

Cel care vorbeşte este John Hamm, iar filmul cu pricina este Beirut (2018), o producţie cu intrigă politică (un agent CIA de nivel înalt este răpit în Liban de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) cum astăzi nu prea se mai fac – dar al cărui mesaj este extrem de actual, în contextul adâncirii tot mai mult a incursiunii militare a Israelului în Liban. Scenariul îi aparţine lui Tony Gilroy, cel care a scris cele două sezoane din Andor (2022-2025), precum şi filme ca seria Jason Bourne (2002-2012), State of Play (2009), Michael Clayton (2007), Devil’s Advocate (1997) şi Extreme Measures (1996).