Flori de cireş

Zi de primăvară pe numere:

• 20 de grade (şi cer senin);

• 40 de kilometri cu maşina în Iaşi şi în afara lui;

• 7 km de alergare;

• 12 km în plimbare.

Zi de primăvară petrecută sub feeria albă a cireşilor, zarzărilor şi corcoduşilor înfloriţi pretutindeni. Iaşul ar putea avea, fără probleme, propriul său festival al cireşilor – la concurenţă cu celebrii sakura japonezi. De fapt, două sărbători: una a florilor de cireş, iar mai târziu cealaltă, a cireşelor. În Ţara Soarelui-Răsare, cireşii sunt numai de décor; copacii sakura nu fac fructe.

Dar… ceva ne ţine mereu înapoi.

Cireşii îi avem deja – chiar şi după ce livezi întregi au fost lăsate în paragină fiindcă aminteau de CAP-urile socialiste (Cooperativele Agricole de Producţie). Deci ce ne lipseşte suntem noi înşine, prin incapacitatea noastră de a preţui ceea ce ne oferă natura şi a-i spori frumuseţea.

Degeaba se umplu copacii de flori, dacă explozia asta de frumos ne găseşte nepregătiţi sufleteşte. Degeaba se încarcă apoi de fructe pe care nu le culege nimeni. Oare câţi copii de astăzi mai ştiu cum e să primeşti liber la căţărat când e vremea culesului, să umpli găleţi întregi cu rod – dar să şi mănânci până te ia ameţeala de la atâtea cireşe? Iar dintre cei care mai ştiu să se urce în copaci, câţi dintre ei o fac fără să devasteze bieţii arbori?...

Sunt două momente în an când România urbană (văzută prin exemplul Iaşului) îşi acoperă cenuşiul murdar: iarna, când zăpada înghite mizeriile şi absoabe gălăgia – şi primăvara, când copacii dau în floare. Zăpada vine şi se duce când vrea, scuipând la loc gunoaiele care par şi mai jalnice; mai greu să-i ghiceşti apucăturile. Florile însă, îşi anunţă din timp venirea, pentru cine ştie să le asculte, şi lasă în urma lor ceva infinit mai frumos, dacă există cineva să le primească emoţia.

Dar pare că suntem mereu nepregătiţi – şi pentru zăpadă, şi pentru florile de cireş.