Fire Walk With Me

Complet altceva decât filmul lui David Lynch, astfel că toată lumea poate răsufla ușurată (inclusiv eu)

La orele de istorie din școală aflam cu bietele Țărișoare Române erau trecute prin foc și sabie de unii și de alții — însă, cumva, tot ai noștri izbuteau niște victorii spectaculoase, demne de filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Săbii nu se mai fac în zilele noastre (până și celebrele săbiuțe din brazii aruncați după Crăciun au devenit rarități), dar “tradiția” focului s-a păstrat. Vorba aia, nu te joci cu focul, altfel o pățești — Colectiv-style… sau Crevedia… sau Ferma Dacilor… sau Iași, Aleea Decebal, etajul 3.

Asta, ultima, e proaspătă: ieri, 10 ianuarie, într-un bloc de lângă școala puștilor mei, un apartament a luat foc. O femeie și-a aruncat bebelușul de câteva luni pe fereastră. Apoi s-a aruncat și ea. Tragic și sinistru — perfect ca să apară pe un post TV cu știri naționale și să fie cap de afiș în presa locală.

Care presă locală a publicat o fotografie cu locatarii apartamentului — femeia și soțul acesteia, cu o poveste și mai tristă între ei, demnă de același post TV, dar de data nu la știri, ci la Acces Direct. Toate detaliile pe link-ul de mai sus, nu mai ocup spațiu aici.

Iată poza:

Imaginea unui cuplu — ambii cu fețele blurate. WTF?!?

Scopul unei fotografii este să surprindă ceva. Scopul publicării unei fotografii este ca și alții să vadă ceva-ul respectiv.

În cazul nostru, avem o poză cu doi oameni în prim-plan. Ei sunt subiectul fotografiei. Ori, dacă le blurezi fețele, care mai e rostul publicării imaginii — într-un articol despre cei doi? Să le dovedești cititorilor mai greu de convins că respectivii chiar sunt oameni, cu două mâini și două picioare?… Ce informație transmiți tu, ca jurnalist, cu poza asta?

Oamenii au o înclinație naturală spre spectaculos — și spre bârfă. O femeie s-a aruncat pe geam de la etajul trei. E o chestie care nu se întâmplă chiar la orice colț de stradă. Atrage atenția, lumea vrea să vadă, dă click s-o vadă pe nefericită — și se trezește cu un pătrățel blurat. Cică bărbat-su, care o mai și snopea în bătaie, ar fi pus focul. Trebuie să-l vadă și pe ăla — dar e un alt pătrățel blurat.

Pixelul albastru făcea furori pe vremea lui Băsescu. Azi, pătrățelul blurat omoară orice spectacol (oricât de ieftin ar fi el) și e un semn în plus că presa românească se face tot mai mult pe genunchi. Hai că treceam (din ce în ce mai greu, e drept) peste nenumăratele typo-uri scăpate peste tot, din titluri până la ultima propoziție, peste greșelile (grosolane) de traducere — dar acum nici pozele nu mai au haz…

Tot în școală, dar la română, discutam despre simbolistica focului: act purificator, catalizator al renașterii. Pe oamenii (prea mulți!) pieriți în foc nu-i mai învie nimeni. Și nici pe bebelușul care, ca să nu moară în foc, a murit strivit de caldarâm. Dar poate cuvântul scris mai are o șansă….