Film – “Wuthering Heights” (2026)

Regia: Emerald Fennell

Roluri principale: Margot Robbie, Jacob Elordi, Hong Chau, Martin Clunes, Shazad Latif, Alison Oliver

Durata: 2h 16m

---

Sunt curios câtă lume și-a pus problema, ori măcar a observat că titlul acestui film este, de fapt, "Wuthering Heights". Cu ghilimele.

În prima parte a secolului 20, titlurile filmelor apăreau între ghilimele pe afișe pentru a se diferenția mai bine de restul conținutului. E perioada în care se lansa Gone With the Wind (1939), a cărui influență este evidentă într-unul dintre posterele lui Wuthering Heights.

Dar principalul rol al ghilimelelor este să atragă atenția că aceasta nu este o ecranizare a cărții Emily-ei Brontë – ci viziunea regizoarei Emerald Fennell, inspirată de unicul roman al fetei mijlocii dintre cele trei surori Brontë:

You can't adapt a book as dense and complicated and difficult as this book. I can't say I'm making Wuthering Heights. It's not possible. What I can say is I'm making a version of it. There's a version that I remembered reading that isn't quite real. And there's a version where I wanted stuff to happen that never happened. And so it is Wuthering Heights, and it isn't.

Nu poți adapta o carte atât de densă, complicată și dificilă precum aceasta. Nu pot spune că fac La răscruce de vânturi. Nu este posibil. Ceea ce pot spune este că fac o versiune a ei. Există o versiune pe care îmi amintesc că am citit-o și care nu este chiar reală. Și există o versiune în care am vrut să se întâmple lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Așa că este La răscruce de vânturi, și nu este. (sursa: Cosmopolitan)

Diferența este evidentă din primele secunde:

— Tu, fată, ăștia și-o trag din prima clipă? Măcar să ne-arate și nouă ceva, aud în spatele meu o voce feminină (am remarcat multe grupuri de fete intrând în sala de cinema), care apoi avea să miaune tot filmul.

După ce ecranul negru dispare, icnetele și gâfâielile se dovedesc a fi ale unui bărbat care se zbate în ștreang – e drept, cu bărbăția învârtoșată. Odată cu ultima suflare a nefericitului, mulțimea din piață izbucnește în urale. Foarte mulți oameni la un loc, excitați de spectacolul grotesc al morții violente a unuia dintre ei. Metafora evidentă a unor vremuri crude, care însă nu are niciun ecou în acțiunea de mai târziu – pierzându-și astfel relevanța.

Onorându-și rădăcinile literare, filmul ni-i prezintă pe rezidenții de la Wuthering Heights: patriarhul Earnshaw (un înfricoșător Martin Clunes) și copiii Cathy (Charlotte Mellington), Heathcliff (Owen Cooper, puștiul nefericit și aici, și în Adolescence) și Nelly (Vy Nguyen). Odată cu sosirea vecinilor de la Thrushcross Grange, îi descoperim pe adevărații protagoniști ai nefastei povești de dragoste ce urmează: Margot Robbie, Jacob Elordi și Hong Chau – cu Shazad Latif și Alison Oliver pe post de victime colaterale.

Este evident că filmul nu reproduce, ci reimaginează. Cele două proprietăți izolate în mlaștinile din Yorkshire nu puteau fi mai diferite: The Heights e doar un pic mai mult decât o grotă austeră săpată într-o stâncărie roasă de intemperii, pe când Thrushcross are cochetăria exagerată a unei case de păpuși (nu întâmplător, cred, Isabella Linton se îngrijește de una, o replică la scară destul de mare a conacului). Muzica lui Charli xcx are o energie magnifică, dar este dintr-un alt timp – la fel ca ținutele somptuoase și sofisticate ale lui Cathy, care nu au nimic de-a face cu sfârșitul de secol 18. Cu atât mai puţin ambalajul din celofan în care Cathy se oferă drept cadou de nuntă.

Dincolo de rochii şi de coafuri, chimia dintre Robbie/Cathy şi Elordi/Heatchliff rămâne la latitudinea spectatorului. Mie mi-au plăcut cei doi. Sunt actori talentaţi, tineri şi carismatici. Totuşi, Heathcliff-ul lui Elordi nu seamănă mai deloc cu personajul crud şi abuziv din carte. N-am o problemă cu asta, doar că e o construcţie inconsistentă. Episodul de sadism din a doua parte a filmului mi s-a părut forţat, complet nelalocul lui cu copilul loial şi apoi adultul devotat şi pasionat de până atunci. Toată lumea îl consideră pe Heathcliff “o brută”, Cathy îi spune că are un “temperament răutăcios”, dar mi s-a părut a fi un tip decent, chiar blând, de o tragică delicateţe. Cumva, un nou pas în evoluţia creaturii pe care a interpretat-o de curând în Frankenstein.

De asemenea, Hong Chau mi s-a părut extrem de convingătoare în rolul lui Nelly – care, din nou, se abate de la materialul cărţii. În roman, e mai degrabă un observator care nu intervine foarte mult. În film, însă, acţionează cu sensibil mai multă intenţie, trăgând sforile în spatele frumoasei – şi nefericitei – ei stăpâne.

În viziunea regizoarei Emerald Fennell, povestea nu trece dincolo de moartea lui Cathy. Însă, dacă mi-aş dori o continuare a filmului pe care tocmai l-am văzut, atunci aş vrea s-o aibă în centrul ei pe Alison Oliver şi a sa Isabella Linton, cu panglicile ei, păpuşile ciudate, vocea de copil şi sexualitatea reprimată.

Într-un final, Emerald Fennell merită credit pentru curajul de a-şi imagina Wuthering Heights după propriile ei repere, aflate dincolo de toate rigorile perioadei istorice în care se petrece acţiunea materialului care a inspirat-o. A ieşit un film peste medie, care mi-a plăcut. Mai ales că instinctele primare din noi fac să găsim mereu ceva fascinant în povestea de dragoste sortită eşecului dintre doi oameni care se distrug unul pe celălalt din prea multă iubire. Şi-atunci… Oare mai este vreo diferenţă între noi, cei care umplem o sală de cinema, şi gloata (de)căzută într-un delir aproape barbar la vederea unui spânzurat la începutul filmului?