Film - Wish (2023)

Animație

Unele dintre cele mai în vogă brand-uri de azi sunt relativ tinere: Apple a debutat în 1976, Amazon s-a lansat în 1995, iar Google a ieșit cu adevărat din găoace în 1998. Ah, și să nu uităm de Tesla, fondată în 2003.

Dar alte companii au fost înființate cu mai mult de un secol în urmă și se țin bine și în prezent. Numele care vine imediat în minte este Coca-Cola (1892) — dar sunt și Kellogg’s (1894), Harley-Davidson (1903), Boeing (1916), sau poate Louis Vuitton (1854), Burberry (1856), Prada (1913)… Au apărut pe când nu existau internetul sau calculatoarele și nici vaccinuri pentru poliomelită sau virusul H1N1 (care a stat la baza pandemiei de gripă spaniolă din timpul Primului Război Mondial). Aceste business-uri au trecut prin Marea Recesiune și au supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial.

Pentru ce o (sumară) trecere în revistă a unor mărci comerciale, fie ele și venerabile, în recenzia un film de animație? ar putea întreba cineva.

Motivul e simplu: intrat de curând în clubul select al centenarilor, Disney s-a transformat în 100 de ani dintr-o mișcare artistică într-un conglomerat corporatist, pierzând din creativitate și emoție de dragul marjelor de profit.

Cea mai bună dovadă este chiar Wish, filmul menit să marcheze momentul aniversar. Înțesată de trimiteri la istoria companiei, de la grafica pe calculator ce se îmbină cu feeling-ul acuarelei (de unde, probabil, și tenta albăstrie a imaginilor) și până la aluziile la Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici, Bambi, Hercule, Cenușăreasa, Peter Pan sau chiar Frozen — povestea din Wish mizează din plin pe factorul nostalgie, fără a propune însă nimic inovator, demn de pasul spre încă o sută de ani. Personajul principal Asha, drăguță și determinată, este Merida din Brave, Rapunzel din Tangled sau Anna din Frozen. O nouă prințesă în panteonul Disney, dar, totodată, o rețetă încercată deja de prea multe ori.

Wish vine cu obligatoriile secvențe muzicale, care nu se ridică niciuna la înălțimea monumentalului Let It Go. Asta nu e neapărat rău, într-o lume deja sătulă să Let It Go, însă partea de musical pare complet inutilă: nu contribuie cu nimic la evoluția personajelor și, fără ea, filmul rămâne exact la fel.

Din punct de vedere al personajelor, regele Magnifico devine dușmanul tuturor într-un timp neașteptat de scurt și fără o motivație tocmai clară. De aceeași lipsă de profunzime suferă și bunicul Sabino (care împlinește fix 100 de ani și aduce foarte bine cu Mamá Imelda din Coco), deși se află în centrul evenimentelor care pun filmul în mișcare. Iar Asha se alătură trendului diversității, o eroină afro-latino alături de proaspăta mică sirenă afro-americană — dar povestea rămâne una de Ev Mediu străin acestor etnii.

Una peste alta, un fel de ghiveci nu foarte complicat, care o scoate cumva la capăt, cu un deznodământ satisfăcător — binele învinge răul — și câteva sfaturi de viață pentru publicul (foarte) tânăr: puterea absolută corupe în mod absolut; visurile dau farmec vieții.

Ar fi o pierdere de timp să-l văd? ar putea întreba altcineva.

Sigur nu.

Dar e foarte probabil să-l uiți până a doua zi.