Film - Twisters (2024)
Regia: Lee Isaac Chung
Roluri principale: Daisy Edgar-Jones, Glen Powell, Anthony Ramos, David Corenswet
Durata: 2h 2m
Twister-ul lui Jan de Bont din 1996 năvălea în cinematografe cu un scenariu scris de Michael Crichton (coscenarist, de fapt), doi actori carismatici (Helen Hunt şi Bill Paxton) şi unele dintre cele mai spectaculoase efecte vizuale (practice, dar şi CGI) de pe marele ecran. Filmul era atât de intens, încât americanii l-au interzis copiilor sub 13 ani, motivându-şi rating-ul PG-13 chiar aşa: “intense depiction of very bad weather”. Un spectacol extrem de zgomotos şi violent, pus în scenă cu pricepere, fără să piardă timpul cu personaje complexe şi dialoguri elaborate.
În 2024, Twisters este încă un produs al epocii remake-urilor şi revival-urilor prin care trece Hollywood-ul. Într-o lume în care Jo Harding (personajul lui Helen Hunt de-acum 28 de ani) încă urmăreşte tornade pe câmpiile americane, conceptul nu s-a schimbat prea mult pentru noua generaţie: nişte tineri entuziaşti, la volanul unor vehicule echipate cu tehnologii avansate (radare de nivel militar, drone), se aruncă pur şi simplu în calea vârtejurilor. Unii vor să le înţeleagă energiile misterioase, alţii sunt doar în căutarea celebrităţii pe YouTube. Însă nu e simplu. Vânătoarea de tornade, fenomene extreme şi imprevizibile, este parţial ştiinţă, parţial religie – astfel că taberele trebuie să conlucreze.
Enter Kate (Daisy Edgar-Jones), cercetătoarea introvertită, cu un al şaselea simţ în materie de vreme, şi Tyler (Glen Powell), cowboy-ul chipeş, exploziv, arogant şi cu o pasiune pentru meteorologie. Între ei, Javi (Anthony Ramos), pivotând între cercetarea tornadelor ca business sau datorie către comunităţile lipsite de apărare în faţa naturii dezlănţuite. Bineînţeles că se conturează un triunghi amoros; dar ca şi predecesorul său, filmul nu investeşte prea mult în dezvoltarea personajelor. Şi, oricum, dinamica e limpede de la început – cine i-ar putea rezista zâmbetului de milioane ale lui Glen Powell, asortat unei coafuri ce rezistă vânturilor cele mai puternice?
În schimb, după 28 de ani de progres în domeniul efectelor speciale, tornadele sunt mult mai impresionante. Turbionul care creşte în întuneric, prăbuşindu-se apoi peste arena de rodeo şi motelul din apropiere, precum şi monumentala tornadă din final, care smulge bucăţi întregi din cinematograful în care s-au adăpostit bieţii locuitori ai unui orăşel de provincie, sunt spectacole vizuale sofisticate şi terifiante.
Oricine merge să vadă Twisters pentru tornadele titulare va găsi experienţa satisfăcătoare. Însă mie mi-a plăcut cel mai mult cum regizorul Lee Isaac Chung punctează rush-ul de adrenalină şi VFX cu momentele mult mai intime în care explorează peisajele statului Oklahoma: spaţii largi, câmpii verzi, presărate cu eoliene albe, printre care drumuri de pământ cărămiziu şerpuiesc şi se întretaie din când în când cu şosele de asfalt negru şi sobru. Un décor pe fondul căruia tornadele apar ca nişte monştri fantastici, cu rădăcini într-un alt timp. Un pastel din care răzbate dragostea producătorilor pentru America rurală, al cărui spirit este amplificat de muzica country de pe coloana sonoră. Atenţia acordată comunităţilor rămase în ruine după trecerea furtunilor pune în lumină importanţa solidarităţii umane – dar avertizează şi asupra violenţei cu care natura se întoarce asupra oamenilor care o abuzează.
Într-un moment de linişte, filmul are ocazia să lege violenţa crescândă a tornadelor de schimbările climatice accelerate de activitatea umană, prin vocea mamei lui Kate, dar scenariul se limitează numai la două-trei menţiuni trecătoare. Punctează mai elocvent, totuşi, modul în care afaceriştii oportunişti profită de greutăţile şi necazurile americanilor de rând.
În concluzie, Twisters are tot ce trebuie pentru un blockbuster de vară: climă distructivă, o tânără inteligentă şi frumoasă între doi bărbaţi atrăgători, fiecare cu motivaţii mai complexe decât par la prima vedere, muzică bună şi umor simplu. Dar parcă lipseşte totuşi ceva…
Nimeni nu răspunde la sâcâitoarea întrebare de ce niciunul dintre oamenii ăia, care trăiesc în Tornado Alley, porţiunea de Americă răvăşită constant de fenomene extreme, nu are vreun subsol ori vreun adăpost de furtună.