Film - Twin Peaks: The Return (2017)

Serial TV - sezonul 3

Doar trei cuvinte (în afara ăstora trei):

Nimic.

De ce.

---

În cele 17 ore nu se întâmplă practic nimic, nu există nicio poveste și nicio logică. Fiecare dintre cele 18 episoade poate fi și primul, și ultimul din serie. Iar cel numit oficial “ultimul” nu are nicio concluzie.

Acesta a fost întotdeauna punctul forte al lui Lynch. El n-a fost niciodată un povestitor, mai degrabă un creator de imagini și sunete, care se insinuează în mintea spectatorului, declanșând emoții puternice, cel mai adesea frică.

Ăsta e comentariul unui critic de film pe care l-am găsit pe net. Cu alte cuvinte, nici nu contează ce vezi și ce auzi, atât timp cât declanșează emoții intense. Cam ce făcea CIA-ul prin anii ‘70-’80 (acum spun că nu mai, gata, s-au lecuit) în cadrul programelor experimentale de control al minții, când subiecții umani erau transformați în legume…

Și-atunci, de ce?

De ce ai produce un astfel de film? De ce ai juca într-un astfel de film? De ce ai difuza un astfel de film? De ce ai urmări un astfel de film?

În cazul meu, la ultima întrebare, răspunsul e simplu: dintr-o curiozitate la granița cu masochismul, transformată ulterior în dorința disperată de a spune oricui dispus să asculte să nu irosească 17 ore dintr-o viață de om cu așa ceva.

Sunt filme care trebuie văzute până la final, până la ultima secvență, ca să capete sens. Și sunt dispus să-mi provoc răbdarea cu asemenea încercări, fiindcă unele sunt chiar interesante. Dar Twin Peaks-ul din 2017 este un delir cinematografic total, o aiureală cu tot atâta artă în ea cât în banana lipită de perete.

[Taped banana. Când totul se vrea artă, nimic nu este, de fapt, artă]

Singurul fir narativ care mi-a stârnit în mod real interesul se consumă în două secvențe: prima în episodul 12, cealaltă în episodul 15. Puse cap la cap, nu cred că adună un sfert de oră de ecran și, bineînțeles, povestea secundară nu contribuie la nimic. Dar putea fi ea însăși subiectul unei serii TV în 18 episoade — idila dintre Norma și Big Ed, în paralel cu eforturile femeii de a-și extinde afacerea cu restaurantul într-o franciză națională, doar ca să înțeleagă că goana corporatistă după profituri nu face decât să ucidă spiritul unei afaceri pentru comunitate.

E un story atât de coerent, încât pare nefiresc și deplasat în demența vizual-auditivă a lui Lynch. Pe care n-am înțeles-o — și față de care nu am vreo remușcare cum c-aș fi eu prea prost (în alte circumstanțe mi s-a mai întâmplat).