Film – Tron: Ares (2025)
Regia: Joachim Rønning
Roluri principale: Jared Leto, Greta Lee, Jodie Turner-Smith, Evan Peters, Jeff Bridges, Gillian Anderson
Durata: 1h 59m
— Am întâlnit o mamă şi un fiu. Ploua.
Nu e chiar raportul pe care te aştepţi să-l primeşti de la un asasin interdimensional, după ultima sa vizită în lumea reală. Cu atât mai puţin cu cât Ares este o secvenţă de cod, o entitate digitală care funcţionează pe bază de instrucţiuni, nu de emoţii.
Dar aşa cum monstrul lui Frankenstein ar putea să-ţi smulgă inima din piept fără niciun efort, însă el mai degrabă ar admira o floare, şi Ares devine conştient de capabilităţile sale, mult dincolo de cele ale unui simplu instrument creat pentru distrugere:
— I am fearless, therefore powerful.
Ares este descendentul futurist al personajului lui Mary Shelley, iar Tron: Ares este plin de creatori şi consecinţe ale muncii lor la tot pasul. Creatorii învaţă că nu pot controla nimic, că nicio inovaţie tehnologică, oricât de mare ar fi, nu este absolută. Cei creaţi îşi dau seama că ierarhiile sociale sunt efemere, iar în interiorul fiecărei fiinţe inteligente există un nucleu de moralitate care poate fi încurajat – sau suprimat.
La nivel filozofic, Tron: Ares se dovedeşte o neaşteptată sursă de subiecte de conversaţie. La nivel artistic, însă, filmul mi s-a părut un ghiveci de imagini, sunete şi scene de acţiune care probabil ar da foarte bine într-un joc video – dar pe mine nu m-au tras în poveste. Poate n-a ajutat nici interpretarea sărăcăcioasă a lui Jared Leto, al cărui rol l-am comparat imediat cu protagonistul non-uman al altei producţii pretenţioase, Blade Runner 2049. Şi nici prea multele explozii de cubuleţe.
Una peste alta, Tron: Ares nu aduce vreun deserviciu notabil francizei, are o grafică şi o coloană sonore impresionante, menite a fi savurate într-o sală de cinema, dar nu reuşeşte – în opinia mea – să se ridice la nivelul predecesorului din 2010, Legacy.