Film - The Witcher (2025)

Serial Netflix, sezonul 4

În această perioadă, pe lângă un zvon că vrea să cumpere Warner Bros. Discovery (transformându-se astfel într-o entitate media de dimensiuni incredibile), Netflix a lansat și câteva titluri/producții noi.

Unul dintre ele este sezonul patru din The Witcher — serialul care pentru întreaga lume însemna, în primul rând, Henry Cavill în rolul personajului titular, adus pe ecran din cărțile lui Andrzej Sapkowski.

După un lobby intens pentru a primi rolul, actorul i-a cucerit pe toți drept singuraticul vânător de monștri — și The Witcher părea că va deveni un alt hit din portofoliul platformei de streaming. După sezonul trei, însă, Cavill a părăsit serialul, nemulțumit de intențiile producătorilor de a se îndepărta de cărțile scriitorului polonez. La vremea ei, decizia a provocat valuri de discuții în comunitățile de fani, întețite și de celălalt rol care abia îi fusese luat lui Cavill, Superman.

Rămas fără starul său incontestabil, The Witcher a fost nevoit să improvizeze. L-a adus în loc pe Liam Hemsworth (nimeni altul decât fratele mai mic al lui Thor) și publicul a fost convins că orice va urma va fi doar o imitație ieftină.

Într-adevăr, întruchipat de Hemsworth, Geralt din Rivia este mai soft, mai puțin fioros, iar câteodată am avut senzația că vocea noului Witcher a fost prelucrată artificial pentru a păstra ceva din tonalitatea gravă a predecesorului. Chiar și așa, cu puțin efort din partea privitorului, diferența dintre cei doi actori devine aproape neglijabilă. Sezonul are alte probleme, mai mari, care-l trag în jos.

Undeva la granița dintre om și bestie, The Witcher este un (anti)erou solitar, al cărui arc emoțional este potențat de cele două prezențe feminine din viața sa: vrăjitoarea Yennifer și prințesa Ciri. Dar sezonul patru "reușește" să-i fure povestea lui Geralt și să-l transforme într-un personaj secundar al propriului său film. Nu doar că firul narativ se despică iarăși — în trei, sau chiar în patru, dacă socotim și plictisitoarele mașinațiuni politice din Nilfgaard —, dar fiecare ramură este supraaglomerată de personaje mai noi sau mai vechi. Taciturnul Witcher primește o trupă de nu mai puțin de șase tovarăși de drum; Yennifer caută să adune o armată de magi; Ciri este primită într-un grup de vagabonzi. O îmbulzeală de chipuri care face de-a dreptul imposibil să-ți mai pese de cineva, risipind astfel potențialul unor actori precum James Purefoy, Sharlto Copley sau Graham McTavish.

O diversitate de figuri pe care filmul le vizitează în reprize scurte, de câteva minute, preț de o oră cât ține fiecare episod — într-un ritm ce devine în scurt timp obositor. Iar ca diversitatea să devină cu adevărat incluzivă, încă un personaj de marcă (după Jaskier în trecut) intră într-o relație amoroasă gay… doar pentru că se poate.

Sezonul acesta și următorul (al cincilea și ultimul) au fost filmate împreună. Dar eu am rezistat numai trei episoade.

Necunoscând volumele lui Sapkowski, nu aveam așteptări preconcepute de la The Witcher. Îmi plăcea protagonistul său necizelat, eram dispus să merg oriunde serialul era dispus să mă ducă la nivel narativ, fără să compar povestea de pe ecran cu cea din cărți. Dar e o poveste pe care Netchix nu mai știe să o spună, așa că mi-am pierdut rapid interesul.

I’ve tossed one last coin to my witcher.

O concluzie tristă, chiar înaintea părții finale din Stranger Things, pe care Netflix se pregătește să o lanseze la trei ani și jumătate după ultima vizită în acel univers.