Film - The Sandman (2025)

Serial Netflix, două sezoane

Un bogătaş, admirator al ocultului şi al magiei negre, încearcă să oblige Moartea să-i de-a fiul înapoi. Victimă a vrăjilor sale cade însă Morfeu, Regele Viselor – care este deposedat de artefactele sale magice şi întemniţat timp de un secol. Ca urmare, unii oameni nu mai dorm niciodată, alţii nu se mai trezesc dintr-un somn fără sfârşit, iar tărâmul Visării este ameninţat cu distrugerea. Când reuşeşte să evadeze, Morfeu pleacă în căutarea instrumentelor sale preţioase, o călătorie care-l va duce inclusiv în Iad, unde va deveni stăpân. Apar intrigile politice ale zeilor şi Regele Viselor trebuie să reziste uneltirilor din interiorul propriei familii.

The Sandman avea premisa unui show fantasy captivant, care să împletească mitologiile străvechi şi credinţele religioase mai noi ale lumii.

A ieşit, în schimb, un festival plictisitor de woke-ăreală îngreţoşătoare.

Mi-a plăcut cum Dorinţa este o entitate gender-fluidă, în interpretarea lui Mason Alexander Park, actor care se declară persoană non-binară în viaţa reală. Este un mix care funcţionează foarte bine pentru un personaj care simbolizează în primul rând latura animalică a omului, poftele sale cele mai ascunse, comploturile sale cele mai mârşave.

Dar între asta şi a transforma aproape toate personajele negative în homosexuali – cu comportamentul aferent aruncat ostentativ în ochii spectatorului, fără niciun impact asupra poveştii de ansamblu – e o mare diferenţă. Dublând asta cu faptul că Moartea şi Destinul sunt întruchipate de actori de culoare, începi să te întrebi dacă filmul chiar vrea să spună o poveste coerentă, ori doar să promoveze un act artistic îndoielnic – în numele diversităţii, egalităţii şi incluziunii.

Nu ştiu cât e Netflix în The Sandman, şi cât Neil Gaiman (autorul Zeilor americani, care nu m-au dat pe spate) sau David S. Goyer (scenarist care a scris pentru filme precum Dark City (1998) sau The Dark Knight (2008)), dar în serialul ăsta se vorbeşte foarte mult, exasperant de mult, pe tonuri reci, glaciale şi vindicative. Ca şi cum orice mic gest poate declanşa o apocalipsă – dar una care nu mai vine, fiindcă personajele şi-au propus să se învingă unul pe altul din cuvinte. Iar dacă nu reuşesc asta, atunci să-l omoare pe privitor. Ori măcar răbdarea lui, cu episodul bonus, rupt de firul narativ principal, de la finalul fiecărui sezon.

Overall, The Sandman adună vreo 20 de ore de vizionare, pe care nu le-aş recomanda nimănui să i le ofere.