Film - The Brutalist (2024)

Regia: Brady Corbet

Roluri principale: Adrien Brody, Guy Pearce, Felicity Jones, Isaach De Bankolé, Alessandro Nivola, Joe Alwin

Durata: 3h 34m
(Incluzând o pauză de 15 minute – în varianta de cinema – după o oră şi patruzeci de minute de film. Literalmente, pelicula comută pe un cronometru care ţine evidenţa timpului rămas până la reluarea vizionării. În versiunea "pentru acasă", intervalul este scurtat la un minut.)

---

The Brutalist este un film ca un roman (mi-a adus aminte de John Steinbeck şi La răsărit de Eden (1952) şi cât un roman – fiind al cincilea cel mai lung film nominalizat la Oscar din istorie.

Ţineam să-l văd fiindcă The Brutalist rimează cu The Pianist, filmul care a luat Oscarul pentru regie în 2003, aducându-i o statuetă şi lui Adrien Brody, pentru cel mai bun actor în rol principal. Brody este făcut pentru partituri dramatice şi protagonişti chinuiţi fizic şi emotional, pentru care fericirea se află dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor obişnuiţi.

Şi nu m-am înşelat. Brody îl transformă pe pianistul polonez Władysław Szpilman din 2002 în arhitectul maghiar László Tóth al filmului din 2024, două personaje care supravieţuiesc Holocaustului – primul real, celălalt fictiv, dar cam la fel de emaciaţi. Tóth reuşeşte să fugă în America după terminarea războiului, chiar înaintea căderii Cortinei de fier, Aşa începe filmul, care sigur arată apoi cum Tóth face… sau devine… sau… mă rog, ceva despre Tóth şi visul american. E evident din superba scenă de început, când Tóth caută să evadeze dintr-un spaţiu nedefinit, dar înghesuit, un haos de voci şi figuri înceţoşate – ieşind la lumină la picioarele Statuii Libertăţii. Însă vedem monumentul cu capul în jos, apoi alunecând pe-o laterală, fără a ajunge în poziţia firească, prefigurând povestea ce urmează prin simbolistica deformată a visului american, ca uvertura unei simfonii (şi exact aşa se intitulează segmentul, Ouverture).

Şi totuşi m-am înşelat. Filmul nu mi s-a părut a fi atât despre Tóth, cât cu Tóth – drept exponent al unei idei: arta exploatată de capitalismul superficial, care pune preţ pe funcţionalitate în dauna expresiei şi a emoţiei. Primul indiciu în privinţa asta este vărul Attila, la care Tóth găseşte cazare şi o primă slujbă. Attila are un mic business cu mobilă, care se numeşte Miller & Sons – deşi pe Attila îl cheamă Molnár şi nu are copii. Dar în capitalismul american aflat în plin elan după terminarea războiului (exemplificat aici prin Pennsylvania ca pământ al făgăduinţei), everybody loves a good family business şi aparenţele trebuie păstrate.

Conflictul se dezvăluie pe deplin odată cu apariţia lui Harrison Lee Van Buren, industriaşul cu aspiraţii de mecena, care-l ia pe Tóth de la muncile mizere din portul Philadelphia şi-i oferă şansa de a se relansa profesional. Bogătaşul are două mâini: cu una îl trage pe Tóth într-un proiect irezistibil, iar cu cealaltă îl face pe Tóth prizonierul său. La propriu: în seara în care Van Buren îl invită pe arhitect la moşia lui pentru a-şi dezvălui planurile, bietul Tóth nu mai poate pleca acasă, fiindcă nu mai dispune de maşina care l-a adus.

Din acest moment devine limpede că Van Buren nu este un susţinător al artelor, ci doar un nabab, care vede în Tóth un alt trofeu şi nimic mai mult. Industriaşul îşi impune controlul asupra lui Tóth şi abuzul său nu cunoaşte limite, ajungând chiar până la sodomie – o aluzie clară la modul cum capitalismul siluieşte arta, luând de la ea tot ce doreşte, apoi dispensându-se de ea fără remuşcări. E poate cea mai bună interpretare pe care am văzut-o vreodată la Guy Pearce. Este un shot de energie negativă care serveşte filmului, snobismul şi expansivitatea egoistă a americanului contrastând magnific cu stoicismul greu de zdruncinat al supravieţuitorului lagărelor naziste.

Din relaţia toxică dintre Van Buren şi Tóth transpare un al doilea motiv al filmului: statutul imigrantului. America a fost construită de imigranţi, dar cei născuţi acolo sau care au prins deja rădăcini peste ocean nu sunt deschişi către cei care abia vin în căutarea propriului vis. We tolerate you, îi spune fără echivoc Harvey Lee, fiul lui Van Buren, arhitectului maghiar. Iar mai înainte, Tóth fusese izgonit din casa vărului Attila, după ce soţia neaoşă a acestuia, o Marilyn Monroe de provincie, inventase o acuzaţie de avans sexual.

Aşadar, The Brutalist e un film de dragul cinematografiei şi al unei viziuni artistice atât în faţa, cât şi în spatele camerei de filmat. Povestea nu se dezvăluie în calupuri de expoziţie, ci mai degrabă se ascunde în tăceri, în priviri, în cadre anume şi în schimburi de replici. Deci nu este un film comercial.

Dar mi-a plăcut. Cu două Globuri de Aur şi zece nominalizări la Oscar, mă gândesc că le-a plăcut şi altora, pentru că durata lui e mai suportabilă decât pare. Dar şi fiindcă povestea e bogată în subtext, Brody şi Pearce duc filmul într-un mod remarcabil, coloana sonoră se leagă foarte bine de tensiunea momentelor în care intervine, iar o mică parte din film este realizată în Carrara, în aceeaşi spectaculoasă carieră de unde a fost excavată marmura pentru Pietà, celebra sculptură a lui Michelangelo.

Pe 21 mai 1972, un geolog australian de origine maghiară urla în Basilica Sfântul Petru din Vatican că el este Iisus Hristos înviat din morţi – şi vandaliza Pietà cu 15 lovituri de ciocan (rupând mâna liberă a Mariei, ciuntindu-i nasul şi ciupindu-i o pleoapă). Numele lui era László Tóth.