Film – The Boroughs (2026)

Miniserie Netflix, cu opt episoade

Grace, una dintre rezidentele din The Boroughs, o comunitate de seniori aparent idilică, este atacată în casa ei de o creatură misterioasă. Prietenii și vecinii presupun pur și simplu că a murit de bătrânețe, iar locuinţa se eliberează pentru următorul nume de pe lista de așteptare: Sam Cooper (Alfred Molina). Mutarea în The Boroughs era visul regretatei sale soții, dar acum un Sam îndurerat nu vrea să aibă de-a face cu locul, căminul, oamenii sau experiența, nimic din toate astea. Ca urmare, îi respinge brutal pe noii săi vecini – dintre care se disting Jack (Bill Pullman), Wally (Denis O’Hare), Renee (Geena Davis) și cuplul Judy și Art (Alfre Woodard și Clarke Peters). Când Sam întâlneşte aceeaşi entitate ucigaşă – şi nu reuşeşte să împiedice o nouă moarte –, înţelege că doar cu ajutorul grupului de sexagenari, reuniţi într-o insolită Scooby Gang, poate descoperi ce se întâmplă şi ce este cu adevărat The Boroughs.

The Boroughs este primul proiect al companiei Upside Down Pictures a fraţilor Duffer – cele două minţi din spatele fenomenului cultural numit Stranger Things – şi pentru asta şi-a primit numele de alint Elder Things (stranger things cu pensionari). Într-adevăr, există un pericol înfiorător, potenţial extraterestru, care planează asupra unui orăşel şi nimeni nu face nimic – dar cam aici se termină asemănările. În primul rând, povestea din The Boroughs este mult mai închegată şi mai coerentă, menţinându-se în limitele comunităţii titulare, în loc să se disperseze ca o ameninţare canceroasă şi amorfă pentru întreaga lume. Personajele negative au şi ele obiective „locale” (ba chiar cât se poate de egoiste), în timp ce eroii – deşi au nevoie să-şi rezolve neînţelegerile interpersonale, iar scopurile lor intră uneori în contradicţie – sunt mai bine pregătiţi să înfrunte primejdia decât o gaşcă de adolescenţi. Este mult mai convingător să vezi oameni de o anumită vârstă abordând teme mari precum dragostea, pierderea, durerea şi iertarea.

Scenariştii au înţeles potenţialul actorilor, toţi veterani ai marelui şi micului ecran, şi îi lasă să-şi facă meseria. Îl vedem pe Alfred Molina trecând prin etapele durerii, Sam deschizându-se încet către cei din jur. Denis O’Hare îl confruntă pe Wally cu propria-i mortalitate, punându-şi personajul în faţa unor alegeri cu adevărat complicate. Bill Pullman şi Geena Davis rămân la fel de carismatici şi fermecători ca în zilele lor de glorie (şi cred că nu degeaba Renee conduce o decapotabilă, precum Thelma în 1991). Iar Woodard şi Peters pun în scenă un veritabil studiu de caz al unei căsnicii pe termen lung, care se poate atrofia şi renaşte într-o iubire care se schimbă odată cu oamenii. Partitura lor este cea mai intimă – şi prin asta lipsită de bling-bling – din întreaga poveste, dar cei doi sunt grozavi.

The Boroughs are o distribuţie cu zeci de ani în faţa camerelor de filmat şi este evident că oamenii profită de talentul lor şi se distrează, într-o poveste care nu va schimba lumea – dar este un sezon complet de povestire. Chiar dacă, în esenţă, The Boroughs este despre noi începuturi, care nu ţin cont de vârstă, rolul celor opt episoade este de a deschide şi închide un arc narativ, nu de a lansa o franciză (deşi mă îndoiesc că Netflix va da cu piciorul unui al doilea sezon).

După The Thursday Murder Club (2025), Netflix a reuşit să livreze încă un spectacol distractiv şi onest, ce nu se ia niciodată prea în serios, cu câţiva actori de calibru care ştiu să se ferească de ridicol şi să nu cadă în patetic – suficient să anime câteva zile cu ploaie necontenită.