Film - Nosferatu (2024)
Regia: Robert Eggers
Roluri principale: Lily-Rose Depp, Nicholas Hoult, Bill Skarsgård, Wilem Defoe, Aaron Taylor-Johnson, Emma Corrin, Ralph Ineson
Durata: 2h 12m
Un vampir dintr-un tărâm considerat încă sălbatic, și poate chiar păgân, de Europa începutului de secol 19, devine obsedat de o tânără nemțoaică pe care n-a văzut-o vreodată. Decide că femeia va fi mireasa lui, astfel încât călătorește din Transilvania până în fictivul oraș german Wisburg, pe o apă care nu pare a fi Dunărea (deci wtf?!?), aducând după el armate de șobolani, ciuma și teroarea.
O poveste de dragoste cu de-a sila de factură gotică, Nosferatu este un fusion între filmul mut din 1922 al lui F.W. Murnau (Nosferatu: A Symphony of Horror) și romanul lui Bram Stoker din 1897 (Dracula) — ambele devenite lucrări emblematice pentru genul horror. Și nu prea mă pot hotărî dacă mi-a plăcut sau nu.
Văd că a fost foarte bine primit de critici, pentru atmosfera sinistră, pentru interpretarea lui Bill Skarsgård și pentru tensiunea care crește treptat. Dar pe mine m-a plictisit grozav.
E drept, atmosfera e foarte reușită. Cumva, blur-ul întunecat în care se scufundă mai tot filmul lucrează în favoarea lui. M-am simțit transpus în starea de confuzie a Europei proaspăt ieșite din Evul Mediu, când granița dintre realitate și închipuire, știință și superstiție, religie și șarlatanie nu era deloc clară.
În comparație, totul era foarte clar în timpul Evului Mediu: exista doar Biserica și cuvântul ei răspândit de preoți prin viu grai. Orice în afara Bisericii (numai una adevărată), cărțile sau știința în general, era o blasfemie… Fac paranteza asta fiindcă ideea se leagă foarte bine de cartea pe care tocmai am citit-o și cu care voi reveni aici.
Filmul nu-și vrea spectatorul relaxat, along for the ride — ci nesigur și mereu în alertă. Decorurile sunt dintre cele mai lugubre (exterioarele castelului contelui Orlok sunt filmate la Castelul Corvinilor din Hunedoara, iar interioarele la Castelul Pernstejn din Cehia), vocea cavernoasă a lui Skarsgård, un fel de răget rostogolit cu încetinitorul, făcându-le de-a dreptul terifiante. Iar dacă un personaj macabru nu era suficient, Willem Defoe are la un moment o scenă într-o hrubă cu câteva mii de șobolani (vii).
Și cu toate astea, eu m-am plictisit. Ori pentru că știu materialul sursă (când eram mic, cartea lui Stoker m-a îngrozit într-atât, încât nu o țineam în camera mea peste noapte, iar în timpul zilei stătea numai cu fața în jos, sub un teanc de alte volume), ori pentru că ritmul filmului este, într-adevăr, prea lent, ori pentru că am o perceptie deformată de filmele moderne — care sunt, multe dintre ele, mereu în mișcare și nu știu să mai răsufle, în timp ce altele par căzute, încă de la primele secvențe, într-o paralizie cerebrală…
Nu pot nici să zic c-au fost două ore pierdute, dar nici nu e un film de recomandat oricui. Cred că dintre filmele regizorului Robert Eggers, The Northman (2022) rămâne singurul mai comercial, pe când Nosferatu înclină mai degrabă în zona filmelor d’auteur.