Film – Frankenstein (2025)

Regia: Guillermo del Toro

Roluri principale: Oscar Isaac, Jacob Elordi, Christoph Waltz, Mia Goth, Felix Kammerer, Charles Dance, Lars Mikkelsen

Durata: 2h 29m

---

Cu aşa un pedigree, Frankenstein arată foarte bine şi se aude asemenea, cu o coloană sonoră compusă şi aranjată de Alexandre Desplat. Şi e un film mult mai apropiat de celebrul roman omonim al lui Mary Shelley decât alte ecranizări mai vechi – de la care publicul comercial a moştenit imaginea monstrului cu două şuruburi gigantice înfipte în gât.

În viziunea lui del Toro, transpusă pe ecran de Jacob Elordi, creatura doctorului Frankenstein (Oscar Isaac) aduce mai degrabă cu rasa extraterestră a Inginerilor spaţiali imaginaţi de Ridley Scott în universul Alien. Această fiinţă, adusă la viaţă atât de brutal şi concepută din “părţi” împrăştiate, care se îmbină pe trupul său ca nişte plăci de armură, are o siluetă de atlet şi o sensibilitate care îl ridică mai presus de toate celelalte personaje ale filmului.

Până să ajungă să relateze ea însăşi partea ei de povestire, legătura creaturii cu lumea sunt doar două cuvinte: Victor, părintele lui contra-naturii, nume care exprimă şi mirare, şi spaimă, şi bucurie, şi furie (fiindu-mi imposibil să nu mă gândesc câte emoţii ascundea V. în singurul lui cuvânt, “mama”) – şi prieten, învăţat de la un bătrân orb, la o fermă ce va fi atacată de lupi. Haita sfâşie oile din staul, apoi este împuşcată de oameni, iar Frankenstein-monstrul descoperă ciclul morţii în lumea în care este condamnat să trăiască veşnic. Animalele, dar mai ales oamenii, nu cunosc alt mod de viaţă decât violenţa.

Se prea poate ca moşneagul fără văz şi Elizabeth (logodnica fratelui mai mic al lui Victor) să fie singurele excepţii. În sprijinul acestei idei, vedem cum bătrânul rămâne singur în ferma ameninţată de jivinele pădurii, iar interesul pentru ştiinţă al tinerei este dispreţuit de bărbaţii din viaţa ei, viitorul soţ şi propriul ei tată preferând să fumeze decât să-i hrănească spiritul curios. Istoria lui Frankenstein devine astfel o lamentaţie despre destinul trist al celor care nu se mulţumesc doar cu aparenţele din jurul lor şi vor mai mult de la viaţă. Victor a vrut chiar puterea de a crea viaţa însăşi, sfârşind într-o izolare care oglindeşte singurătatea monstrului pe care l-a adus pe lume.

Guillermo del Toro spune o poveste pe care o ştim de 200 de ani. Însă filmul său este despre CUM să relatezi publicului ceva deja cunoscut – de la atenţia pentru decoruri şi identitatea vizuală a personajelor şi până la citatele din Byron şi din Percy Shelley ce invocă viziunea marilor poeţi romantici despre viaţă, moarte şi veşnica tensiune dintre ele.

La un moment dat, regizorul declara unui jurnalist de film:

I dream I can make the greatest Frankenstein ever – but then if you make it, you’ve made it. Whether it’s great or not, it’s done. You cannot dream of it anymore. That’s the tragedy of a filmmaker.

Visez că pot să fac cel mai reuşit Frankenstein care a fost vreodată – dar, totodată, dacă reuşeşti să-l faci, atunci ăla e. Grozav sau nu, l-ai făcut şi nu mai poţi visa la el. Asta e tragedia unui realizator de film.

Fiindcă n-am trăit veşnicia, nu pot spune că del Toro a atins absolutul. Dar Frankenstein-ul imaginat de el şi jucat de Elordi este pentru mine – şi pentru Netflix – o reuşită.