Întotdeauna mi i-am închipuit pe zeii Greciei antice drept forme umane perfecte, sculpturale și seducătoare — de o frumusețe absolută, în contrast flagrant cu numeroasele lor slăbiciuni și imperfecțiuni interioare.
Din acest punct de vedere, Blood of Zeus e o plăcere de urmărit. Nu te mai saturi să-i privești pe zeii Olimpului și, când povestea ajunge la sfârșit, ți-ai dori ca fiecare să primească un spinoff al lui — în special figurile care nu au suficientă expunere pe ecran: Apollo, Atena, Afrodita, Artemis.
Ce a scârțâit a fost scenariul. Confruntarea finală dintre zei, semizei, titani și muritori trebuia să fie grandioasă. Și a fost — până în punctul în care trăsnetele, mingile de foc și alte manifestări cataclismice de puteri nepământene i-au eclipsat pe protagoniști, făcând acțiunea greu de urmărit. În epilogul colosalei înfruntări, unul dintre eroi apare într-un loc total neașteptat și nu sunt sigur că m-am prins cum a ajuns acolo.
De fapt, nu cred că privitorul ar fi înțeles mecanismul din spatele duelului hotărâtor, fără expozițiunea lui Zeus, tocmai în punctul culminant al bătăliei. Ca și cum, ajuns față în față cu Bin Laden, soldatul din SEAL Team i-ar fi spus arabului: Trag imediat, da’ să-ți explic mai întâi cum am ajuns aici. Deci, vezi tu, moșule, prima dată intelligence-ul nostru…
În loc să-și refuze singur climax-ul, Blood of Zeus ar fi putut adăuga un al nouălea episod ultimului sezon — număr cu valențe magice, numai bun pentru o poveste cu ființe supra- și subpământene.
Una peste alta, însă, Blood of Zeus menține sus ștacheta animațiilor Netflix pentru publicul adult.