Prima dată am văzut Band of Brothers în 2002-2003. Pentru un puști crescut cu cărțile lui Sven Hassel și nenumărate tratate, analize și memorii despre Cel De-al Doilea Război Mondial, BoB a fost răscolitor. Aveam 17-18, știam foarte bine ce a însemnat acest eveniment cataclismic pentru umanitate — și totuși plângeam în fața imaginilor cu parașutiștii americani descoperind urmele teribile ale urii omului față de om: lagărele de concentrare și exterminare naziste.
A doua oară l-am văzut săptămâna trecută. A fost mai ușor, dar tot cu noduri în stomac am trecut prin momentele cele mai dramatice…
E imposibil să cuprinzi în zece ore imensitatea evenimentelor și trăirilor celor șase ani de conflict. Dar Band of Brothers este o realizare artistică de referință, îmbinând istoria cu scenariul într-o manieră de un realism covârșitor, punând în scenă secvențe cât mai aproape de mărturiile celor care le-au trăit (și le-au supraviețuit) și inventând tehnici de filmare care să servească pe deplin această viziune.
Și despre Război, și despre Band of Brothers s-a scris din greu. Dacă a mai rămas ceva nespus, nu sunt eu în măsură s-o fac. Am să reiau doar un meta-slogan, care surprinde minunat spiritul ambelor:
A fost o vreme când bărbați obișnuiți (ordinary) au fost chemați să facă lucruri neobișnuite (extraordinary).
Cu actori virtual necunoscuți (cinema-ul încă aștepta să descopere nume ca Damian Lewis, Michael Cudlitz, Michael Fassbender, James McAvoy, Tom Hardy), însă cu doi vizionari — Steven Spielberg și Tom Hanks — dirijând o echipă tehnică de excepție, Band of Brothers este unul dintre filmele-document despre cel mai distrugător conflict din istorie. Pentru mine, personal, este pe același loc deosebit cu o altă producție TV, serialul M*A*S*H (1972).
Mash a fost genial