Film - A Quiet Place: Day One (2024)
Regia: Michael Sarnoski
Roluri principale: Lupita Nyong’o, Joseph Quinn
Durata: 1h 39m
Extratereştrii invadează Pământul – subiect de blockbuster “fumat” din greu la Hollywood, în stilu-i plin de artificii şi de clişee, dar lipsit de substanţă.
A Quiet Place (2018) părea să fie altceva, cu o idee interesantă (monştri care aud totul, dar nu văd nimic) şi două lead-uri notabile: John Krasinski şi Emily Blunt. A strâns rapid o sumedenie de premii (printre care şi Critics Choice Awards, SUA, 2019) şi nominalizări (inclusiv la Oscar şi Globul de Aur în 2019, pentru sunet şi coloană sonoră).
Pe mine doar m-a scos din sărite cu nenumăratele lui scăpări – celebru fiind cuiul lăsat în mijlocul unei trepte, chiar şi după ce unul dintre personajele principale călcase fix în el.
Inevitabil, Part II a venit în 2020. M-am dus să-l văd cu scopul declarat de a-l urî. Şi n-a durat mult până la prim-planul cu acelaşi cui şi acelaşi personaj călcând – în cunoştinţă de cauză, de data asta – pe lângă el. Dar, bineînţeles, ca să-mi facă în ciudă, continuarea a fost mai bună, părând că oamenii chiar îşi folosesc mai mult decât faimosul 10% din creier.
Aşa că pe Day One l-am primit cu gândurile cele mai bune. A treia oară trebuia să fie cu noroc, nu?
Ei bine, a treia oară a fost… altceva – cu Djimon Hounsou făcând legătura cu al doilea film, iar monştrii în cauză cu primul. În rest, alte lead-uri (Lupita Nyong’o şi Joseph Quinn), alt regizor (Michael Sarnoski, care l-a resuscitat pe Nicolas Cage cu Pig (2021)) şi altă viziune.
Iar asta mi-a plăcut.
Filmul nu încearcă să explice de ce Pământul este invadat de creaturi extraterestre. Pur şi simplu se întâmplă şi haosul se răspândeşte în câteva secvenţe care mi-au adus aminte de prăbuşirea turnurilor World Trade Center. Apoi Sarnoski înlocuieşte componenta horror cu una psihologică şi Day One devine un survival thriller, în care protagoniştii trebuie să-şi exprime trăirile oricum, numai să nu facă nici cel mai mic zgomot – sarcină pe care Nyong'o şi Quinn o îndeplinesc fenomenal, amândoi fiind extrem de expresivi.
Ce nu mi-a plăcut este premisa – it just happened, s-a întâmplat aşa, din senin (la propriu) – pentru al treilea film dintr-o serie. Nu permite niciun detaliu, nicio informaţie care să îmbogăţească în vreun fel filmele precedente.
Aflăm, e drept, ceva despre personajul lui Djimon Hounsou, dar e irelevant pentru o apariție secundară în al doilea film.
Mai interesant mi s-ar fi părut, de exemplu, să vedem cum au descoperit oamenii acustica deosebită a invadatorilor. Dar nu, odată trecut șocul inițial, oamenii deja știu că liniștea e scăparea lor.
Lupita Nyong’ şi Joseph Quinn sunt credibili, însă vor trăi sau vor muri asemenea celorlalţi din episoadele precedente; ştiam asta şi fără să văd Day One până la capăt.
Filmul funcționează, așadar, ca un stand alone. Un studiu de caz cu două personaje, al cărui focus restrâns îl scutește de greșelile altor producții mai ambițioase.
Ca parte a unei trilogii, însă, nu creează niciun fel de sinergii cu povestea dinaintea lui, fiind o cantitate perfect neglijabilă.