Faptele bune și jocul bucuriei

Peste oraș a venit înserarea — și peste ea s-a lăsat ceața, ascunzând complet orizontul ros deja de întuneric. Pământul aproape că nu se mai vede de-aici, de la etajul șapte. Suntem suspendați deasupra unei mări lăptoase, din adâncurile căreia răzbate licărul misterios al stâlpilor de iluminat mistuiți de pâclă.

Singura noastră legătura cu lumea a rămas radioul ascuns într-un telefon. Până acum câteva minute, ne uitam la televizor. Dar, așa cum se întâmplă mereu, publicitatea a stricat momentul cel mai interesant. Așa că ascultăm cu sufletul la gură Radio Zu pe internet — unde disperarea și speranța, lacrimile și zâmbetele se perindă și se împletesc în fiecare telefon care sună în Orașul Faptelor Bune.

E săptămâna aceea din an în care viața ne impresionează cu suferința pe care o poate aduna — și ne uluiește cu puterea oamenilor de a lupta cu toate încercările care le ies în cale.

Sunt acele zile dinaintea Crăciunului în care ne aducem aminte că oamenii au răzbit prin istorie spunându-și unii altora povești, adunându-se în triburi și având grijă unii de alții.

Am donat, ca în fiecare an, iar acum stăm în jurul telefonului-radio cu urechile ciulite, fiindcă un copil trebuie să-și primească șansa de a trăi într-o lume căreia nu i-a greșit încă cu nimic. Dincolo de legătura cu omenirea, radioul a devenit legătura noastră cu omenia.

Scena îmi aduce aminte de serile târzii de vară ale copilăriei, care se coborau pe dealurile Filipenilor, strângând gospodarii pe lângă vetre — iar pe mine și pe bunicii mei, în curtea lui Moș Andrei, în jurul vechiului radio cu tranzistori care prindea numai Radio România Actualități. Cutia cu voci umplea întunericul de magie, cu o piesă de teatru, un concert de muzică simfonică sau un repertoriu de melodii rock nemuritoare...

Băiețelul și-a primit banii. Crăciunul și-l va petrece într-o clinică din Franța. Ca el, alți pitici nu vor primi cadouri sub brad, ci buletine de analize medicale în spitale din Italia, Turcia, Austria sau America. E cu adevărat înspăimântător cât de mulți copii se nasc cu probleme de o gravitate copleșitoare. Îi privesc pe F. și S. și mă întreb dacă misiunea primordială a omului ca ființă biologică — aceea de a-și perpetua specia — nu a devenit cumva un act de curaj.

S. frunzărește cartea pe care și-a ales-o drept cadou la serbarea de Crăciun de clasa a treia. Erau mai multe lucruri acolo dintre care puteam să aleg, ne-a zis el, dar așa am vrut eu: o carte. M-a făcut curios și, după ce el își găsește altă activitate (nu citește niciodată seara), iau eu volumul.

Titlul nu-mi spune nimic — Pollyanna. Jocul bucuriei — dar anul apariției e surprinzător: 1913. Încep să citesc și nu mai pot să o las din mână decât după aproape 300 de pagini.

E o carte pentru copii și pentru părinții care au fost cândva copii. E o poveste despre un joc a cărui simplitate îl face extrem de dificil, fiindcă presupune să reușești să găsești un motiv de bucurie în tot ceea ce ți se întâmplă și tot ceea ce te înconjoară. Chiar și când, spre exemplu, ești țintuit la pat, paralizat de la mijloc în jos — și pare că viața și-a pierdut sensul în clipa în care ai pierdut capacitatea de a merge.

O carte care, practic, s-a cerut ea singură în ghiozdanul lui S., ca să ajungă la noi exact în aceste zile în care ne reamintim cât de important e să fim recunoscători că suntem întregi, la trup și la cap, că putem descoperi frumusețile vieții și că avem posibilitatea să-i ajutăm și pe alții.

O carte care a traversat un secol pentru că și acum, ca și atunci, oamenii au nevoie de oameni — oricât se chinuie vremurile în care trăim să ne propovăduiască egocentrismul.