Emisii duminicale
Sau dioxidul nostru de carbon, cel de toate zilele
A fost odată ca niciodată o mare bancă europeană (şi există şi astăzi). Într-o bună zi, traderii acestei bănci i-au pus pe jar pe risk manageri cu o nouă metodă de a face (şi mai) mulţi bani: tranzacţii cu certificate de carbon. Nimeni n-avea habar cum trebuia gestionat noul produs – cu atât mai puţin sărmanii de la IT, care au primit dispoziţie să implementeze găselniţa cu prioritate maximă –, dar un lucru era limpede: undeva exista o piaţă a carbonului reglementată, iar emisiile de CO2 deveniseră o marfă, la fel ca petrolul, cacaua şi bumbacul.
— Adică, dacă eu am o vacă, şi vaca se băşeşte, eu pot să fac bani din asta? a întrebat un coleg. Există undeva o piaţă a băşinilor de vacă?!?... Ei, asta-i ceva despre care trebuie să discutăm azi la prânz.
Ne-am uitat la el cu toţii, cu un amestec de spaimă şi oroare în priviri. Spaimă fiindcă de obicei prietenul nostru condimenta mesele de prânz cu analizele sale despre Insula iubirii, Too hot to handle şi alte reality-show-uri inspiraţional-intelectuale – stârnind interminabile hohote de râs, pe care acum eram în pericol să le pierdem din cauza unei discuţii academice despre metanul (CH4) emanat de vaci, dioxidul de carbon (CO2) emanat de maşini şi diferenţa dintre ele). Oroare pentru că ştiam cu toţii că aceleaşi vaci fuseseră demascate drept duşmanul numărul unu al încălzirii globale şi numai să vorbeşti despre ele era un păcat cumplit.
Bineînţeles că până la prânz am uitat cu totul despre vaci şi gazele lor, dezbătând mai departe subiectele noastre obişnuite. Dar, până la urmă, eram Product Owner-ul echipei şi la mine veneau oamenii să ia lumină, de mine depindeau să înţeleagă chichiţele banking-ului de succes pe care-l făceam acolo că să poată scrie apoi codul cel de toate zilele – chiar şi când era vorba despre o ciudăţenie precum băşinile de vacă certificatele de carbon.
Am citit un pic şi am aflat că totul pornise de la acordurile de mediu, precum cel de la Paris din 2015, prin care omenirea se angaja să reducă amprenta de carbon – şi implicit poluarea globală.
De remarcat în poza de mai sus că americanii sunt cei mai oneşti – retrăgându-se făţiş din tratatul care stă în calea MAGA-visului lor –, spre deosebire de chinezi sau ruşi, care nici n-au remuşcări din cauza poluării globale, nici nu denunţă Acordul. Pe de altă parte, europenii – chitiţi să devină eco-friendly chiar cu preţul propriei lor anihilări – sunt băgaţi la comun cu restul “verzilor”.
În linii mari, circuitul certificatelor de carbon în natură este destul de simplu:
Pe verticală, dacă o companie depăşeşte plafonul de emisii de carbon impus de un organism de reglementare, poate răscumpăra cantitatea de emisii CO2 peste limită plătind nişte bani în plus pentru aceste certificate de carbon, evitând astfel amenzi şi penalizări.
Pe orizontală, dacă emisiile de carbon ale unei companii A sunt sub plafonul impus, ea primeşte certificate de carbon pentru diferenţa rămasă. Compania A poate vinde aceste certificate unei alte companii B care şi-a depăşit norma de emisii, ca aceasta din urmă să-şi acopere excesul de emisii şi să evite amenzile şi penalizările de mai sus.
Prin urmare, chiar dacă pe hârtie are un oarecare sens (de a permite tranziţia spre zero emisii), mecanismul din spatele acestor certificate de carbon s-a transformat în practică într-o portiţă de a rezolva poluarea contabiliceşte, din pix, pentru unii – şi într-o lucrativă sursă de profit pentru alţii.
În 2024, Tesla a raportat un profit net de ~7,1 miliarde de dolari (la jumătate faţă de anul precedent, pentru amatorii de investiţii), în timp ce încasările din vânzarea certificatelor de carbon au atins un maxim de ~2,8 miliarde de dolari.
Aşadar, un business cu o expunere serioasă în domeniul producătorilor auto – care permite mai nou chinezilor să-şi sporească prezenţa pe piaţa europeană. De unde maşinile chinezeşti erau sperietoarea marilor jucători din piaţa de profil, acum gigantul BYD a intrat în discuţii cu producătorii europeni pentru un parteneriat de pooling de certificate/credite de carbon (sursa: carboncredits.com). Adică “amărâţi” precum Volkswagen sau Mercedes-Benz vor putea să-şi vândă mai departe motoarele termice fără grija amenzilor, fiindcă vor compensa depăşirile cotelor de carbon cu certificatele cumpărate de la BYD.
Asta, coroborată cu informaţia că fabricile din Dresda şi Osnabrück ale Volkswagen le fac cu ochiul unor potenţiali cumpărători chinezi, dovedeşte că nu mai trăim de mult într-o lume alb-negru, aşa cum vor unii să credem. Lăsând la o parte apropierea dintre Germania şi China din vremea Angelei Merkel, ţările globului sunt astăzi profund interconectate – astfel încât o lovitură de satâr într-un loc va avea repercusiuni în multe altele. Iar poziţia Europei, tot mai mult o nicovală sub ciocanele americane, ruseşti şi chinezeşti, devine din ce în ce mai fragilă.
Sua a iesit din acord,ca sa poata sa vanda cat se poate petrol si carbune,fix cu o mentalitate de 1800