După Revelionul Lambada
Am văzut ce însemna Revelionul la televizor înainte de 1989 şi cum Lambada a devenit simbolul primului Revelion după căderea regimului Ceauşescu. Ce-a urmat după?...
La începutul anilor ’90, revelioanele se făceau tot pe lângă televizor. Dar, pe lângă TVR, apăruseră Pro TV, Antena 1, Tele 7 şi Amerom (strămoş al Prima TV) – aducând cu ele:
Pro TV: show-ul Divertis.
Antena 1: momentele cu Doru Octavian Dumitru.
TVR: până şi aici, sketch-urile umoristice ale actorilor consacraţi erau acum dublate de cele ale “bobocilor” de la Şcoala Vedetelor.
Ulterior au apărut mega-extragerile cu premii de milioane de la TVR și Pro TV. Rămân de neuitat munții de cărți poștale prin care “Domnul Milion” Florin Călinescu scotocea cu mânuțele alea două în căutarea cartoanelor câștigătoare.
Apoi au urmat mega-concertele de revelion prezentate de regretatul Andrei Gheorghe, care i-a reînvățat pe români să sărbătorească în stradă, ceva de neconceput cu doar zece ani mai înainte, în timpul comunismului.
Divertis era – și rămâne, după părerea mea – etalonul în privința pamfletului și a satirei politice. Identificat de cei mai mulți cu imaginea mucalită a lui Toni Grecu, bâlbele cu precizie chirurgicală ale lui Ioan Gyuri Pascu, zâmbetul iliescian al lui Cristian Grețcu și bărbița constantinesciană a lui Doru Antonesi, grupul a devenit oglinda lustruită cu umor fin și percutant a celor mai importante momente ale vremii. Însă, odată ce au inlocuit scena de spectacol cu platoul televiziunilor – și numerele lucrate timp de câteva luni cu frenezia unui serial săptămânal –, magia a început să dispară și, ușor-ușor, grupul s-a fragmentat și el.
Fake news-urile din epoca de aur (cartea lui Ioan T. Morar) au fost punctul de plecare pentru un comeback Divertis, mai întâi în format restrâns, apoi cu trupa reîntregită (more or less). Însă, 43 de ani mai târziu (după estimarea lui Toni Grecu), povestea Divertis e una încărcată de priviri spre trecut, cu referinţe pe care doar publicul de atunci le mai înţelege.
Doru Octavian Dumitru a fost comediantul primelor încercări de stand-up din România. Cu un umor mult mai accesibil decât al celor de la Divertis, inspirat mai mult din pățaniile și vulgaritățile vieții de zi cu zi, Doru Octavian Dumitru era sinonim cu o porție strașnică de râs după șampania de la miezul nopții. Mi-aduc aminte că unele dintre poantele lui mă făceau să cad din fotoliu de râs. Dar, pe măsura ce românii descopereau tot mai mult renunțarea la cenzura comunistă, umorul lui Doru Octavian Dumitru s-a degradat, alunecând tot mai mult în vulgarități și aluzii sexuale.
După care, în prim-plan, a apărut Chestiunea Zilei (sketch-ul de 10 minute realizat de Florin Călinescu și echipa lui), un pamflet de inspirație Divertis, dar sub forma unei pastile de satiră TV mult mai concentrată – plus Vacanța Mare, cu o abordare cam de aceeași manieră cu Doru Octavian Dumitru. Ambele cu un grozav succes la public, risipit odată cu vulgarizarea umorului.
Apoi… mai nimic. Până când, după 2010, românii au descoperit stand-up comedy-ul. Nu e nevoie de decoruri, nu e nevoie de coregrafie, trebuie doar un povestitor cu vorbele la el și un pic de charismă. Asta în teorie. În practică, românii i-au descoperit pe Mihai Bobonete, Cosmin Nedelcu (aka Micutzu), Cătălin Bordea, Costel Bojog, Andrei Ciobanu și alții asemenea lor – cu poveștile lor despre totul și nimic, de cele mai multe ori relatate într-un limbaj atât de obscen încât eclipsează orice tentativă de umor. Practic, pe banii lor, cei din public asistă la o revărsare de trivialități și referințe sexuale explicite – ca și cum umorul nu mai poate însemna altceva decât sex.
Excepția de la regulă e Dan Badea. Discursul lui e mult mai ușor de urmărit în lipsa înjurăturilor – iar vulgaritățile, presărate ici-colo, mai degrabă punctează ridicolul unei situații anume, decât să deturneze întreg momentul către umorul de toaletă. Dacă nu era Dan Badea, aș fi considerat că publicul român de umor comercial e incapabil să ducă mai mult decât o bălăcăreală grosolană. Dar așa, e limpede că şi calitatea auto-proclamaţilor umorişti e discutabilă, dovedindu-se de cele mai multe ori incapabili să găsească teme de amuzament dincolo de defecte fizice și prejudecăți sexuale.
În accepțiunea acestui articol, umorul comercial se referă la numerele de stand-up comedy. Spectacolele de mare întindere susținute de grupuri umoristice au dispărut (aproape) – iar piesele de teatru sau teatrul de varietăți sunt o categorie aparte, complet în afara discuției de față.
Cred că talentul unui performer de stand-up stă în a da o întorsătură hazlie celor mai banale lucuri – pe când o înjurătură poate fi interesantă cel mult prima dată, tocmai fiindcă nu te aștepți la ea. Dar când, într-un număr de jumătate de oră, sunt doar înjurături și cel mai neînsemnat detaliu este încadrat de o băgare și o scoatere – care mai e distracția? Ce mai rămâne din spectacol? Unde mai e umorul?
Deocamdată, la Dan Badea. Poate reușește să mai inspire și pe alții – dar, pentru moment, e singurul care merită nişte hohote veritabile.