În debutul celui de-al doilea episod al documentarului Beckham de pe Netflix, tânărul fotbalist este pus la zid de o Anglie întreagă pentru eliminarea stupidă din confruntarea cu Argentina, de la Cupa Mondială din 1998. La meciurile din deplasare ale lui Manchester United, suporterii vin în arene parcă doar pentru a-şi revărsa antipatia asupra lui Beckham. În scurt timp, jucătorul abia dacă mai poate ieşi din casă neînsoţit, din cauza agresivităţii celor din jur. Situaţia se inflamează până-ntr-acolo încât un stadion întreg, 75.000 de oameni, ajunge să strige la unison Victoria takes it up the ass — Victoria o ia în cur, ca să nu ştirbim nimic din obscenitatea scandării (Victoria “Posh Spice” Beckham, soția sportivului și membră a trupei Spice Girls).
Beckham e la limita cedării psihice, iar lumea lui se mai sprijină pe un singur reper — familia: acasă, la club şi iubita. Părinţii nu l-au trădat niciodată. Sir Alex Ferguson, pentru toate obsesiile lui, transformase Man United într-un grup cu adevărat unit, iar această frăţie a transformat terenul de fotbal într-o insulă pe care Beckham să se refugieze şi să regăsească. Iar Victoria a rezistat presiunii, arătând o rezilienţă poate de neaşteptat în lumea de-o strălucire efemeră a showbiz-ului.
Faptul că nu doar el, ci şi familia trebuie să suporte torentul de lături produce un declic în mintea lui Beckam şi jucătorul renaşte. În şase luni se ajunge la un paradox: suporterii îl huiduie pe cel care trage echipa după el. Dar tot un stadion, cântând într-un glas, readuce universul în echilibru: There is only one David Beckham — E un singur David Beckham. Secvența dă fiori...
În 1999, la un an distanţă de infamul cartonaş roşu, Manchester United realizează o triplă de vis, câştigând campionatul englez, FA Cup şi Liga Campionilor Europeni (după o finală de infarct cu Bayern München, de numai trei minute; ultimele trei ale meciului, când United a întors istoria ca și scrisă la 0-1, învingându-i pe germani cu 2-1). Iar David Beckham este unul dintre artizanii performanţei istorice.
Opresc streaming-ul. E o morală în povestea asta, dar nu apuc s-o aprofundez. Fac greșeala să mă uit pe un site cu știri mioritice, ce relatează o pățanie cu o dRulă. Povestea aici, “traducerea” dincoace.
Cum ar veni, un titular cu aspirații de lider a făcut niște declarații imprudente (din punct de vedere al jocului răstălmăcirii cuvintelor care este politica), iar căpitanul de echipă l-a scos din “primul unsprezece” — având iluzia că așa dovedește coloană vertebrală și doctrină.
Situația pare a avea ceva din încurcătura nefericită a lui Beckham cu selecționerul Hoddle, încă dinainte de momentul cartonașului roșu. Dar acolo a fost o filă din istoria unei echipe. Aici e doar o furtună într-un pahar cu apă: un om cu potențial de lider, însă prea sincer (într-un joc precum politica, unde onestitatea se pedepsește fără milă), și-a luat un șut în fund de la un partid lipsit de lideri și care nu mai înseamnă nimic.
Într-un cuvânt, o drizdă. Un termen excelent găsit de alții (vezi “traducerea” de mai sus), dar care de fapt nu există. Deci nu înseamnă nimic. La fel cum statul aproape că nu mai înseamnă nimic, din cauza politicii deja dovedite a fi egală cu nimicul, în lipsa unor oameni de stat veritabili.
Uite-așa rămânem cu meciurile, emoțiile și documentarele altora — așteptând să ne omoare drizda, mai întâi de râs, apoi de plâns și, într-un final, de tot.