Dirle

— Nu e interesant cum, privind la cei mai tineri, stigmatizăm lucruri pe care le făceam şi noi când eram de vârsta lor?

L-am încurajat din priviri să-şi continue ideea.

— Spre exemplu, ecranele. Vai, copiii! Vai, adolescenţii! Toţi stau numai cu ochii în ecrane!... De parcă noi eram altfel!... Aminteşte-ţi cum băgam şi noi desene animate şi jocuri pe calculator – nu era acelaşi lucru?

— Şi da, şi nu.

A fost rândul lui să mă îndemne să dezvolt răspunsul.

— Noi reuşeam să vedem, de la cap la coadă, un episod întreg din seriile animate pe care le difuza TVR-ul înainte de Telejurnalul de seară. Deci rezistam o jumătate de oră în fotoliu, urmărind aceeaşi poveste. Acum, entertainment-ul juvenil înseamnă swipe o dată la jumătate de minut, până-ţi prăjeşti creierii cu nişte filmuleţe idioate.

Iar astăzi, toată lumea are mereu câteva jocuri la el, în memoria telefonului din buzunar. Când se plictiseşte careva, la semafor sau în tramvai, scoate telefonul, dă nişte swipe-uri şi răsplata e imediată. Ori noi trebuia să muncim pentru premiul nostru.

În primul rând, nu ne jucam oriunde, ci la sala de calculatoare. Apoi, nu ne jucam oricât, ci numai cât ne ţineau banii. Şi, într-un final, adevărata satisfacţie era să fii recunoscut de ceilalţi. Acum, telefonul te face doar un nume pe o tabelă de scoruri virtuală. Atunci, priceperea pe calculator îţi conferea un statut într-o comunitate cât se poate de reală.

---

Sala de calculatoare fusese cândva un templu al copilăriei, cu ritualuri de trecere şi ierarhii incontestabile. Un templu cu propria lui religie, care îşi avea adepţii fanatici (noi), apostolii săi (adminii sălii) – şi un Mesia. Dirle.

La aproape 30 de ani, Dirle era liderul de vârstă al adminilor. Prima dată când îl văzusem, îmi lăsase o impresie neplăcută. Avea ochi vicleni, de un albastru spălăcit, nas ascuțit și buze subțiri, un chip care inspira neîncredere și lipsă de scrupule.

Dirle excela la orice joc pe care punea mâna și nu avea milă de adversari. Am simțit-o pe pielea mea, într-o seară când jucasem împotriva lui – şi întreaga mea echipă ieșise din confruntare șifonată și enervată. Dirle purta un cozoroc lăsat pe ochi și un rânjet întins pe toată fața, impasibil la lamentațiile învinșilor.

— N-are nicio șansă omul cu tine, tocmai se plângea cineva. Împotriva ta sau a plutonului de execuție tot una e. Un pluton de execuție de unul singur, asta ești!

— Pe măsura numelui, am adăugat eu.

— Da, da, exact! încuviință celălalt, apoi se blocă. Adică, stai, nu înțeleg, ce treabă are numele?

Dirle trăgea din țigară și mă privea pe sub cozoroc.

— Oskar Dirlewanger, ofițer SS, fondatorul și comandantul unității cu același nume, considerată una dintre cele mai brutale din întregul SS, am răspuns.

Dirle aruncă țigara.

— Înființată inițial pentru acțiuni de împotriva rezistenței poloneze, gruparea Dirlewanger a devenit apoi temută pentru nenumărate atrocități și crime de război, am încheiat eu.

Se apropie de mine și am citit în mișcările lui surprindere şi aprobare.

— Bravo, Călărețule, recunosc că nu mă aşteptam! mă bătu Dirle pe umăr. Păcat, doar, că nu știi jocul cum îți cunoști istoria.

Ştiam jocul, dar, undeva în cablajele creierului, îmi lipseau câteva componente şi nu simţeam dinamica jucătorilor şi balistica armelor aşa cum o făcea Dirle. El îşi anticipa atât de bine adversarul, încât pornea un atac înainte să-şi vadă ţinta. Tot ce mai putea face nefericitul ajuns în locul aşteptat, la momentul preconizat, era să semneze condica victimelor.

Cum imitaţia e o formă de învăţare, am început să mă ţin scai de Dirle în joc, indiferent că eram coechipieri sau oponenţi. Şi am început să învăţ. Tot nu puteam desluşi jocul în detaliile lui invizibile, dar puteam să-i prevăd tot mai bine reacţiile lui Dirle. Am ajuns să colaborăm foarte bine în echipă, iar duelurile ca adversari au devenit chestiuni de orgoliu. Bineînţeles că nu-l învingeam, dar ţinându-l concentrat pe mine, lăsam celorlalţi spaţiu de manevră, echilibrând raportul de forţe şi dându-le o şansă.

Într-o zi, Dirle n-a mai apărut la sală. Şi nici următoarea, şi nici a treia după ea. Niciun admin nu ştia ceva clar despre ce se întâmplase cu el. Zvonurile mergeau de la o internare de urgenţă în spital până la preluarea unei alte săli de jocuri. Însă internetul începuse deja să micşoreze lumea şi nu-l depistasem nicăieri în altă parte în oraş. Aşa că Dirle a intrat pur şi simplu în legendă – care pe unii i-a lăsat indiferenţi, pe alţii i-a făcut să pună la îndoială că existase vreodată, iar pe un foarte mic grup de adepţi fanatici i-a lăsat cu speranţa reîntoarcerii lui, ca un veritabil Mesia al dependenţilor de jocuri pe calculator.

---

Cum mi se întâmplă de multe ori, m-am trezit la finalul poveştii într-un cu totul alt loc faţă de direcţia de început. Mi-am privit interlocutorul cu un sentiment de neputinţă.

A dat din cap cu înţelegerea unui confrate care făcuse şi el nopţi albe cu mouse-ul în mână şi căştile pe urechi.