Dilema lui Ernst

— Mein Gott, beschütze ihn vor Freunden, den er allein schützt sich vor Feinden!
Apără-l, Doamne, de prieteni, că de duşmani se fereşte singur! rosti Liselotte Graeber o rugăciune, în timp ce fiul său, Ernst, pleca la armată.

Toţi cei din compania lui fuseseră chemaţi din permisii înainte de vreme, pentru că unitatea se mobiliza pentru exerciţii de luptă. Se vede treaba că ştabii de la comandament se gândeau la ce-i mai rău cu ruşii ăia – ori ea de când spusese că n-are cum să fie linişte în lume din cauza ruşilor…

— Cine mai ştie, în zilele noastre, cine e prieten şi cine duşman?
Wer weiß heutzutage schon, wer Freund und wer Feind ist? se întreba Ernst Graeber, pe patul de spital, câteva ore mai târziu.

Ajunsese acolo după ce fusese rănit într-un schimb de focuri ciudat – între unitatea lui şi un grup de atacatori, care mai târziu se dovediseră prieteni, dar totuşi trăseseră în ei cu muniţie de război… Simţea cum îl cuprinde o durere de cap cumplită, care făcea rana lăsată de glonţ să semene cu o înţepătură de ţânţar.

Se întâmplase în Erding, un oraş din sudul Germaniei, într-un exerciţiu amplu de simulare a unui atac asupra unei ţări NATO. Peste 800 de soldaţi şi personal din Bundeswehr (armata germană), precum şi membri ai serviciilor de prim-ajutor din cadrul poliţiei, pompierilor şi organizaţiilor civile de intervenţie, fuseseră mobilizaţi pentru un „test de stres“ numit Marshal Power 2025.

În dup-amiaza acelei zile, localnicii observaseră persoane în echipament de camuflaj şi înarmate alergând pe câmpuri şi luând poziţii în jurul hambarelor de la marginea oraşului. Panicaţi, oamenii alertaseră poliţia statală. Când poliţiştii bavarezi au ajuns la faţa locului, militarii au considerat că acesta era scenariul exerciţiului şi au deschis focul asupra nou-veniţilor, cu muniţie de antrenament. Prinşi în ambuscadă, poliţiştii au ripostat, trăgând de data asta cu muniţie reală – un glonţ găsindu-l pe Ernst Graeber şi făcând necesară evacuarea lui cu elicopterul.

— Şi când te gândeşti că toată ideea era de a întări cooperarea dintre forţele militare şi cele civile, în cazul unei situaţii de forţă majoră, îşi spuse Ernst, neştiind dacă să râdă ori să plângă de teribilul ghinion care-l lovise.

---

Mini-războiul pus în scenă de germani (Close Encounters of the Mini Kind, pentru cunoscători) a fost rezultatul unei comunicări defectuoase, în primul rând între armată şi poliţie. Aşadar, o greşeală. Dar dacă n-ar fi fost vorba de o scăpare – şi inducerea în eroare a forţelor din teatru de operaţiuni ar fi fost deliberată?

E o întrebare la care românii ştiu deja răspunsul. Au avut demonstraţia pe viu în 1989, când li se striga din studiourile TVR să apere libertatea şi democraţia (despre care nici nu prea aveau habar ce înseamnă) ameninţate de maleficii terorişti. O istorie cu iz comic, precum cea a lui Ernst Graeber (sau chiar şi mai şi, dacă ne gândim cum bieţi ţărani au fost păcăliţi să caute terorişti ascunşi prin clopotniţe de prin sate uitate, ori agăţaţi cu paraşutele prin pomii din grădini), dar cu un deznodământ cutremurător: peste o mie de morţi şi răniţi încă de patru ori pe-atât.

Iar dacă nemţii s-au prins destul de repede cine în cine trage, românii au făcut un refren trist din Cine-a tras în noi în decembrie 22 – şi au trecut mai departe. Spre niciunde.

Poate că Ernst Graeber a ajuns la întrebarea lui doar acum, silit de glonţul zburătăcit din gloata teutonă încăierată orbeşte, însă dilema lui – Cine mai ştie, în zilele noastre, cine e prieten şi cine duşman? – noi o purtăm fără speranţă de zeci de ani.

---

Evenimentele de mai sus s-au petrecut în realitate. În timp ce scriu, gâlceava oamenilor în uniforme face ocolul televiziunilor de ştiri – în timp ce umbra uitării s-a lăsat şi mai adâncă peste momentul Decembrie 1989, odată cu moartea prim-solistului ei, Ion Iliescu…

Ernst Graeber, însă, este un personaj fictiv. L-am împrumutat din emoţionanta poveste despre un Soroc de viaţă şi soroc de moarte scrisă de Eric Maria Remarque în 1954, o bijuterie literară de o sensibilitate zguduitoare, pe care vă invit să o citiţi şi să (re)descoperiţi frumuseţea inocentă a lucrurilor simple.

Un pic de poveste, un pic de cultură, un pic de realitate – este? Mă rog, poate nu chiar îin ordinea asta…