Despre una, despre alta

De la maimuţă la maimuţăreală

– Despre ce scrii? m-a întrebat.

I-am zis că despre Monkey Man.

– Ah, un film, puteam să jur! De-aia nu te citeşte nimeni pe tine: în loc să scrii despre ce interesează lumea, tu scrii despre cai verzi pe pereţi!... Toţi se-agită cu alegerile şi tu scrii despre filme! De-aia alţii adună mii de cititori într-un an, pe când tu numeri unu’ câte unu’ şi abia strângi două sute… Toţi au filmele lor în cap, nu le mai trebuie şi ale tale!

În primul rând, nu scriu ca să adun cititori, ci scriu pentru… Dar am mai vorbit despre asta, ştie foarte bine, n-are rost să-i explic iar.

În al doilea rând, prezenţa la vot ne va demonstra dacă într-adevăr toţi se-agită cu alegerile. În jurul meu văd, mai degrabă, oameni care vor trece pe lângă secţia de votare – nu atât din indiferenţă, cât din scârba pe care o trezeşte scena mediul această cloaCĂ CARE a devenit politica românească.

Ajung astfel la punctul trei: nu scriu pentru că nu am despre ce/cine să scriu.

Fiecare urbe îşi votează primarul, în acelaşi context de-acum patru ani, sau opt ani, sau chiar mai mult – că la primărie e cât te ţine, nu te dă nimeni afară dacă te pricepi – ori dacă “te pricepi” (get it?). Primarele în funcţie mai vrea o tură. Un altul, pe care tradiţia l-a făcut nemesis-ul său, consideră că lui i se cuvine şefia. Amândoi alcătuiesc vechea gardă, contestată de un terţ fiindcă, deh, când doi se ceartă legenda spune că al treilea câştigă. Dar, în afară de obstinaţia cu care fiecare dintre ei se vrea sus, nimic nu-i recomandă în mod real pentru funcţia pe care şi-o doresc.

În Iaşi, tripleta asta o formează, în ordinea numerelor de pe tricou, Mihai Chirica, Marius Bodea şi Cosette Chichirău (şi niciunul nu mai poartă, în prezent, culorile partidului cu care au intrat mai demult în lumina reflectoarelor).

Fiecare ţară îşi votează europarlamentarii – reprezentanţii săi în Uniunea pornită de la o idee foarte bună şi continuată foarte prost, fără direcţie (într-o derută mascată sub denumirea pompoasă de progresism), răstălmăcind democraţia şi având ca prioritate orice, numai interesele propriilor cetăţeni nu. Unde intervin românii în povestea asta, cu un viitor tot mai incert? Nicăieri.

Fără oameni de stat în adevăratul sens al cuvântului (care, pentru mine, înseamnă politicieni de calibru, capabili să pună o ţară pe hartă, aşa cum s-a întâmplat cu România pe final de secol 19 şi început de secol 20), europarlamentarii români nu contează. Partidele mari, gen PSD-PNL, nu crâcnesc în faţa deciziilor impuse de nişte străini; progresiştii (cu înţelesul de mai sus) le aplaudă frenetic – şi, foarte probabil, îi etichetează drept “putinişti” pe cei de altă părere; iar naţionalişti nu avem (cine crede că AUR ori SOS sunt altceva decât nişte oportunişti grobieni se înşeală amarnic).

Astea fiind spuse, mersul la vot rămâne una dintre regulile esenţiale ale “jocului” de-a cetăţeanul într-o democraţie. A-ţi face probleme despre lipsa de reprezentativitate a celor dintre care trebuie să alegi mi se pare un moft în comparaţie cu lipsa oricărei posibilităţi de a alege.

La final, uitându-mă la cât am scris zicând că n-o fac, înseamnă că Monkey Man rămâne pe altă dată.