Unele cărţi sunt ca prietenii imaginari: apar în viaţa ta la un moment dat, de voie-de nevoie, apoi dispar şi nu le simţi lipsa. Cred că aşa sunt cele mai multe dintre cărţile care se citesc în şcoală: lecturi citite pentru că trebuie, de gura vreunui profesor, şi apoi uitate. Eventual, printr-un noroc, să-ţi rămână în minte numele autorului; dar vag, ca prin ceaţă.
Tudor Arghezi este un exemplu foarte bun. Poetul Arghezi în sus, poetul Arghezi în jos, Cuvinte potrivite şi Flori de mucigai – şi odată ce-am trecut de el, n-am mai avut niciun motiv să mă intereseze mai mult de-atât.
Prin urmare, habar n-am avut că Arghezi a scris şi teatru, proză sau literatură pentru copii. Am aflat abia astăzi, când titlul lunii decembrie la clubul de lectură din clasa fiică-mii s-a anunţat a fi Cartea cu jucării, o colecţie de poveşti/povestioare scrise de Arghezi (am avut un déjà vu cu ziua de vară din studenţie, când am descoperit că portocalele se găsesc şi vara, nu doar iarna – cum ştiam dintr-o copilărie începută în ultimii ani ai comunismului).
Pe spatele volumului am găsit un citat aparţinând autorului, care merge foarte bine înrămat în Colţul cronicarului:
Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sunt mai simţitori la vorbe decât la fapte, plăcându-le mai mult decât faptele făcute, faptele povestite. Şi, dacă povestea miroase a minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea le place mult; de unde un scriitor scoate învăţul că închipuirea e mai adevărată decât adevărul şi că viaţa trebuie să fie răscolită, ca să fie scrisă pe placul cititorului mare şi al ascultătorului.
