Decodând copilăria

Am avut o copilărie fabuloasă. Cu un set complet de părinţi şi bunici. Ferm ancorată într-o curte de bloc, în jurul căruia gravitau curţile de gospodării ţărăneşti ale diverselor neamuri de prin satele Moldovei. Cu o droaie de copii ai betoanelor. Cu cărţi despre monştri mitologici, eroi medievali şi bestiile cu chip de om ale secolului 20. Cu fotbal, cu v-aţi-ascunselea, cu şopârlica, cu pâr-pac şi alte jocuri ale vremii. Cu scări de bloc, interfoane şi lifturi. Cu şcoli şi cu terenuri de sport. Cu cireşe de mai, corcoduşe, vişine dulci, prune boambe, caise aurii, struguri daţi în pârg şi flori de salcâm. Cu Dacii 1310 care mergeau pe litoral, Oltcit-uri care gâfâiau printre dealuri pitoreşti şi trenuri care duceau spre munte. Cu Captain Planet, Sabia stelei, Michel Vaillant, Piraţii apei negre şi celelalte desene animate de la ora 19. Cu jocuri pe calculator şi turnee de table şi macaua în faţa blocului. Cu albă-ca-zăpada, învârtită, julfă şi alte bunătăţi pe care le făcea bunica mea. Cu păduri pline de hribi şi ghebe, cu tăpşane cu muşeţel şi cu petece de asfalt uscate de soare. Cu vecini binevoitori, cu babe acre şi cu necunoscuţi duşmănoşi. Cu primăveri fremătând de viaţă, cu veri pline de aventuri, cu toamne încărcate de nostalgii şi cu ierni acoperite de zăpadă. Cu tenişi cu tălpile roase, cu blugi rupţi în genunchi şi cu şepci cu Chicago Bulls. Cu gume Turbo, sifon, suc şi îngheţată la dozator. Cu magazine în care găseai pâine caldă, iaurt proaspăt şi ştrudele fierbinţi. Cu maşinuţe de fier, capace de suc cu premii şi abţibilduri cu fotbalişti. Cu genunchi juliţi şi o mână ruptă, cu zâmbete şi filme la matineu, cu lacrimi, o curea de piele şi un furtun de la maşina de spălat. Cu nenumărate poveşti care se scriau în fiecare clipă.

Am avut o copilărie strălucitoare, care însă n-a reuşit niciodată să învingă umbra grea a handicapului complicat al lui V. – aşa că şi una şi cealaltă au fost nevoite să înveţe să trăiască împreună. O opinteală obositoare, uneori de-a dreptul chinuitoare, o ciocnire neostoită între normalitate şi o lume ferecată în spatele zidurilor nevăzute şi de neînţeles ale minţii lui V. O zbatere tristă, dar care m-a învăţat să apreciez lucrurile mici şi bucuriile cele mai mărunte ascunse în spatele cuvintelor de mai sus. Le luam, le trăiam, le împărţeam cu alții ori le mai şterpeleam de la ei, fără să le pun la îndoială. Unele lucruri erau, altele nu şi asta era de ajuns. Prin teribila putere de adaptare pe care o au copiii, am descoperit o copilărie fericită, chiar dacă V. n-a fost niciodată pe de-a-ntregul parte din ea.

Am avut o copilărie pe care multă vreme am privit-o prin ochii de copil al betoanelor – şi astfel mi s-a părut magnifică şi irepetabilă. În jurul meu existau și se petreceau lucruri – sau nu – și eu le luam ca atare. Fără să mă întreb de ce așa și nu altfel, fără să cer motive și fără să caut semnificații ascunse.

Când ești copil, lucrurile sunt și atât; reale, tangibile, servesc unui scop care te atrage sau te plictisește. Dar, pe măsură ce crești, orice trebuie să aibă o semnificație și un dublu înțeles. Nu mai poți citi nimic fără să te împiedici de trei simboluri pe fiecare pagină. Un fir trebuie despicat în patru de-atâtea ori cât e nevoie ca să devină o formă goală – sau delirul oricărei minți rătăcite să devină măsura unui geniu. Dacă un lucru se încăpăţânează să păstreze un singur înţeles, concret şi palpabil, ne închipuim că suntem săraci şi nefericiţi.

Noroc că sunt unii oameni, nu mulți, care se pricep să decodeze lumea din jurul lor, fără ca ea să-și piardă sensul, ba din contră sporindu-i farmecul.

Am citit azi un articol care m-a dus direct în balconul bunicilor, la etajul întâi al unui bloc ce părea mai vechi decât comunismul care îl construise. Era un balcon pe jumătate închis, imens ca o hală construită la înălţime, în jurul unei monstruoase lăzi parcă fără fund, din care mâncam mere toată iarna. Era prelungirea directă şi suspendată a bogatei grădini de legume pe care vecinul de la parter o inventase practic pe o parcelă de pământ de care nimănui altcuiva nu-i păsa. Cele două erau legate organic printr-o viţă de vie ghidată să se caţere la etaj, iar odată ajunsă acolo, transformată în a doua ramă a geamului cu cornier. Bunicul o îngrijea cu sfinţenie şi în fiecare toamnă culegea din ea struguri cu nemiluita; ciorchinii ajungeau într-un teasc artizanal, care hrănea două damigene imense ce bolboroseau întruna – şi degustarea vinului de anul acela era una dintre tradiţiile mesei de Crăciun.

În balconul acela găseai de toate, de la provizii pentru iarnă, până la plante aromatice puse la uscat. Avea chiar şi un şezlong în care am petrecut nenumărate dimineţi de plajă şi dup-amieze de lectură. Nu l-am văzut însă niciodată ca pe un univers în sine, cu atât mai puţin ca pe un spaţiu vital esenţial pentru ca o anumită parte a României să nu dispară. N-am întrezărit niciodată istoria ascunsă în spatele geamurilor prinse în cornier, al sticlei simple fixate cu chit, al rafturilor de lemn, al damigenelor, al sacilor de cartofi, al borcanelor de zacuscă şi al merelor învelite în ziare.

Dar când ai pe cineva capabil să-ţi decodeze corect copilăria, aceasta capătă dintr-odată adâncimi nebănuite şi fascinante. Faceţi-i o vizită în propriul său balcon şi descoperiţi o poveste de supravieţuire domestică!