În iulie 2023 devenea viral pe net topul celor mai bune licee din România, clasament făcut după ultima medie de admitere la clasa a noua. Între primele 20 se găsesc patru licee din Iași. La unul dintre acestea va continua și F. clasa a cincea, în urma examenelor din mai. Cu notele de anul acesta, F. ar fi intrat la cel puțin trei dintre aceste licee în 2023. Așa, în 2024, a intrat doar la unul, oprindu-se la numai două zecimi de punct de celelalte.
Față de anul trecut, concurența a fost mult mai mare și, potrivit notelor, copiii au fost mai pregătiți. Câteva licee de top, deci, și-au crescut nivelul. Ai fi tentat să spui chiar că sistemul de învățământ și-a ridicat nivelul.
Ar fi o greșeală.
Din punctul meu de vedere, însuși acest val de migrație dinspre școlile generale spre licee este o anomalie — determinată de nivelul tot mai scăzut al actului pedagogic din școli.
În Iași, cel puțin, evaluarea de la sfârșitul clasei a opta demonstrează că elevii de gimnaziu din licee sunt mai pregătiți decât cei din școli, având astfel un avantaj în cursa pentru un loc în clasa a noua.
Invers privite lucrurile, riscul ca, la final de școală generală, testarea națională (examenul de capacitate de pe vremea mea) să evalueze cunoștințele elevilor din școlile generale ca fiind mai degrabă insuficiente este mai mare (pentru mine, “suficient” nu înseamnă nota 5, ci mai degrabă 9).
Altfel spus, sistemul stabilește un punct de control elevilor săi, ca apoi să nu-i poată pregăti îndeajuns pentru verificarea pe care tot el le-a impus-o. Dacă asta nu este definiția unui sistem eșuat, atunci nu știu care e.
În acest mod, învățământul obligatoriu și gratuit din România (pe hârtie, numai; în teren, abandonul școlar este o realitate dovedită, determinată și de costurile ținerii unui copil în școală) devine anticamera celuilalt sistem care contează cu adevărat: cel al pregătirilor, al învățământului paralel, pe bani grei. Un sistem în fața căruia mulți copii fără posibilități materiale, dar cu o minte ce tânjește să fie antrenată de un dascăl, nu au nicio șansă.
Iar ca absurdul acestui ansamblu dual să fie deplin, nici pregătirea — implicit resursa financiară din spatele ei — nu este o garanție că elevul va urma traseul dorit. Pentru că, în starea ei de agregare cea mai de preț, această resursă se găsește sub forma PCR-ului (Pile, Cunoștințe, Relații), de neclintit, ca granitul.
Fiecare prieten sau cunoscut cu care am discutat în luna asta mai plină de frământări (pun intended) știe pe cineva care va intra acolo unde trebuie, chiar dacă nu îndeplinește criteriile formale. Inclusiv eu am întrebări cu răspunsuri care nu prea se leagă despre cineva chiar de la F. din clasă.
Astfel, sistemul public de învăţământ serveşte mai degrabă ca un decantor, decât ca o pepinieră. Şcolile devenite prea puţine adună o masă uriaşă de suflete, copii cu un potenţial enorm – cu care sistemul nu poate, nu (mai) ştie sau nu (mai) vrea să facă altceva decât să-i transforme în bază de selecţie pentru pregătirea în particular. Se decantează resursa materială a familiilor. Cine îşi permite merge mai departe; cine nu, rămâne prizonierul unui sistem fără direcţie, tot mai rupt de realitatea cotidiană.
La finalul unui ciclu de învăţare, profesorii şi învăţătorii îşi trec în revistă palmaresul: atâţia intraţi ‘colo, atâţia dincolo. După o vacanţă binemeritată, la întâlnirea cu o nouă generaţie, îşi vor asuma în întregime reuşitele. Şi, într-adevăr, cifrele nu mint. Dar nici nu spun întreaga poveste, mai ales partea cu eforturile susţinute ale copiilor şi părinţilor în afara sistemului.
Notă de final: bineînţeles că sunt copii care nu au nevoie de pregătire în afara clasei. Aşa cum sunt profesori ce reuşesc să ridice o clasă întreagă la un nivel mai mult decât satisfăcător. Din păcate, însă, ei sunt prea puţini. Luat în ansamblu, sistemul mai mult dă rateuri, fiind ultimul care trebuie luat în discuţie acolo unde apar rezultate. Şi tocmai aceste rezultate sunt semne clare că materie primă, inteligenţă şi potenţial există.