De ziua ta, nu mă uita
Trăia odată, într-un orășel pierdut între dealuri, o femeie foarte pricepută. De mică învățase să facă încălțările cele mai meșteșugite. Copiii mergeau la școală în ghetuțele făcute de ea, bărbații mergeau oriunde îi purta munca (din adâncurile pământului, până în înaltul cerului) în cizmele făcute de ea, iar femeile se plimbau duminica și în zilele de sărbătoare în pantofii lucrați de ea.
De ceva vreme, meștera învățase singură să coasă rochii; și nu erau două la fel, în culorile cele mai vii și mai pline de viață, așa cum trebuie să fie și sufletul omului. Era o plăcere să privești gospodinele lăsându-și șorțurile și hainele de trebăluială – și ieșind la plimbare în rochiile cele iscusite și colorate.
Într-o zi, însă, femeia aceasta a căzut în suferință grea la pat. Nu mai era cine să facă încălțări și rochii – și viața și-a pierdut din farmec și culoare, retrăgându-se în cămăruța posomorâtă unde odihnea bolnava…
Trebuie spus acum că femeia avea un fiu, care venise pe lume în condiții vitrege și astfel, crescuse de felul său închis în sine, ținându-se departe de lume. Dar tânărul moștenise dragostea maică-sii de frumos – și tare ar fi vrut să-i mai ușureze femeii suferința.
I-ar fi plăcut să-i ducă în fiecare zi flori proaspete, care s-o îmbie cu parfumul lor vioi. Dar tânărul nu știa nimic despre flori și nici nu se putea târgui cu florăresele din piață. Iar grădina din fața casei – rămasă și ea în uitare de când cu necazul femeii – ar fi trebuit îngrijită până să dea vreo floare, oricât de mică. Unde mai pui că era în vremea aceea o secetă aspră, iar tot ce era viu suferea cumplit. Chiar să fi știut cum, tânărul nu prea avea cu ce să readucă grădina la viață.
Se gândea cu tristețe la asta, plimbându-se printre ierburile și tulpinițele răpuse de lipsa apei. Într-un colț, sub fereastra camerei unde odihnea mama lui, zări o tufă micuță, care parcă mai păstra o undă de verdeață – și hotărî să încerce să o salveze măcar pe aceea.
Câteva zile la rând a udat plantele, o căniță de apă dimineața și una seara – mai mult nu se putea, multe fântâni secaseră, iar în matca râului din apropiere abia se mai scurgea un firișor firav. Mare i-a fost bucuria, când, într-o zi a găsit în locul tufei un pâlc întreg de floricele albastre precum cerul. Habar n-avea ce sunt, dar aduceau un strop de veselie în petecul de pământ chinuit de arșiță.
Se repezi să le culeagă pentru mama lui – dar se opri imediat ce rupse primul fir. Ar fi fost frumos să facă un buchețel și să-l pună la capul femeii. Dar, în loc, grădinița ar fi rămas pustie ca mai înainte, lipsită și de acea singură dovadă ca viața încă nu pierise.
Tânărul cugetă puțin, apoi își aduse culorile, pensoanele și câteva foi. Câtva timp mai târziu, îi duse femeii nu buchetul, ci planșa unei tufe de floricele albastre, asupra cărora o femeie privea zâmbind de la fereastra de deasupra. Era primul său tablou – și tânărul îi puse numele Nu mă uita.
Femeia nu și-a mai revenit. Însă, de-atunci, în fiecare zi până în cea de pe urmă, tânărul a petrecut mereu câteva ore în camera ei, pictând alte și alte flori – păstrând viu frumosul pe care amândoi îl iubeau atât de mult și transformând camera mohorâtă în grădina care afară nu putea să existe.
Trei ani mai târziu, tânărul a murit și el, răpus de aceeași boală cruntă ca și mama lui. Dar oamenii nu i-au uitat pe niciunul. Mulți aveau acum în case măcar o pictură din cele ieșite din mâna tânărului – în special cu niște floricele albastre și vesele, cărora li se spunea acum flori de nu-mă-uita.
De ziua ta, nu te-am uitat…
frumos de tot.