De-o parte şi de alta a gardului mioritic

Trăim din mituri:

• Marea Unire din 1918, venită în continuarea proiectului 1859, visul dintotdeauna al românilor, primul ţipăt al dacilor veniţi pe lume prin coridoarele energetice din Carpaţi. Un proiect pe care astăzi nu l-am mai putea repeta, fiindcă nu mai avem oamenii capabili de o asemenea întreprindere: oamenii de stat. Oameni plămădiţi tot din carne, lumini, umbre şi păcate ca noi toţi. Dar având o cultură capabilă să nască o viziune mult deasupra câştigului imediat şi personal.

• Cupa Campionilor Europeni din 1986, încununarea unor vremuri în care fotbalul se năştea în primul rând din mândrie (chiar dacă era un amalgam de năzuinţe concrete, poate naive, ale unor sportivi, şi orgoliul incomensurabil al unui partid care-şi dorea prestigiu mai presus de toate). Un proiect pe care astăzi nu l-am mai putea repeta, fiindcă nu putem ţine pasul cu evoluţia fotbalului, pe care noi l-am redus doar la o activitate de spălare de bani, uitând că sportul e, în primul rând, o filozofie de viaţă.

Trăim din mituri. Din poveşti cu a fost odată. Şi ni se pare că suntem cineva, că istoria ştie de faima românilor şi a României. Ne-am cocoţat atât de sus pe un piedestal al importanţei pe care ni l-am construit singuri, că nu vedem cât de mici suntem în realitate.

Atât de mici, încât lumea se schimbă în jurul nostru în fiecare zi – şi noi suntem în acelaşi punct în care eram acum 36 de ani: amărâţii care se luptă să trăiască de pe o zi pe alta din resturile aruncate de unii care-şi permit nemurirea. Atunci erau Ceauşeştii cu băile lor aurite, acum sunt judecătorii CCR şi pensiile speciale.

Între timp, lângă noi, bulgarii au trecut la euro. Nu înseamnă că peste ei s-a revărsat cornul abundenţei, dar au făcut încă un pas spre identitatea europeană pe care o pretindem şi noi, încă un pas în faţă, care să ridiculizeze obiceiul nostru înapoiat de-a-i lua la mişto pe bulgari.

Tot lângă noi, moldovenii au fost chemaţi în Uniunea Europeană printr-un discurs de peste patru minute al preşedintelui Franţei – integral în limba română. Desigur că Macron nu este mântuitorul Europei, iar Maia Sandu vreo sfântă, dar gestul simbolic a conferit micuţei Moldove o vizibilitate mult mai mare (şi de mai bun augur) decât are în prezent România.

Iar noi?

Ne-am făcut un asemenea titlu de glorie din continuitatea românească în spaţiul carpato-mioritico-danubiano-pontic, încât nemişcarea munţilor ni s-a transmis la creier (cu largul concurs al celor 40 de ani de comunism). Cetăţenia europeană ţine mai degrabă de o inevitabilitate geopolitică, decât de o dorinţă reală de a ieşi din mocirlă ne depăşi condiţia. În vreme ce europenii caută să rămână relevanţi printr-o Uniune (cu bunele şi relele ei, asta e o altă discuţie), noi încă trăim în vremea Fanarului – rebrand-uit de serviciile secrete.

Românilor le plac gardurile. Visul multora este să-şi cumpere casă şi pământ într-o comună-dormitor a unui mare oraş (numită pompos zonă metropolitană), să-şi ridice un gard zdravăn – şi să se închidă apoi în pătrăţica lor. Vorba aia, aer curat, supermarket aproape... Nu tu grădiniţă sau spital, nici măcar un drum pe care să încapă ambulanţa sau maşina pompierilor. Prin urmare, România e o ţară pitită în spatele gardului ei, la marginea comunităţii, fără ca măcar să tragă cu ochiul la ce se întâmplă în vatra satului european.

Istoria ne învaţă că supravieţuitorii nu sunt neapărat indivizii cei mai puternici, cât cei care ştiu să coopereze mai bine. Ori, pentru asta, noi nu putem nutri decât la Europa, într-o lume în care au revenit nesiguranţa şi spectrul războiului. Până şi englezii au realizat asta, după ce au forţat cu nonşalanţă Brexitul, declarându-se acum pregătiţi pentru alinierea mai strânsă la UE “în interesul naţional”.

Este de înţeles ca Europa să încerce să strângă rândurile (în ce formă şi cu ce rezultate este, iaraşi, o altă discuţie), în condiţiile în care aliatul strategic şi garantul by default al libertăţii şi al păcii după WW2 (cel puţin în emisfera vestică) – SUA – şi-a revizuit agenda, trecându-şi interesele proprii în capul listei.

Neîncoronatul propovăduitor al păcii mondiale, Donald Trump, tocmai a atacat o naţiune suverană, i-a capturat preşedintele şi a declarat că americanii vor conduce ţara:

We’re going to run the country until such time as we can do a safe, proper and judicious transition. […] We can’t take a chance that somebody else takes over Venezuela that doesn’t have the good of the Venezuelan people in mind. (sursa: NBC)

Sunt convins că tocmai bunăstarea oamenilor din Venezuela nu-l lăsa pe Trump să doarmă nopţile. Faptul că Venezuela deţine cele mai mari rezerve de petrol brut din lume (peste 300 de miliarde de barili) este doar o coincidenţă. Iar faptul că tranziţia spre un nou guvern local poate dura oricât este, iarăşi, numai un detaliu.

Controversele au început să curgă: SUA încearcă să destructureze o caracatiţă narco-teroristă şi, oricum, Maduro este un dictator, un ticălos, un criminal şi traficant de droguri, he had it coming – versus Trump şi-a băgat picioarele în el Nobel pentru pace şi a făcut un prim pas concret în noua politică de greatness a Americii, după ce în ultima vreme a tot zgândărit lumea cu vorbe despre anexarea transformarea Canadei şi a Groenlandei în state americane.

Eu reţin doar că un stat (cu capacităţi militare net superioare) a invocat un motiv – mai mult sau mai puţin întemeiat¹ – şi a atacat un alt stat. Sună cunoscut? Oare nu pentru asta s-a oripilat comunitatea internaţională în 2022, când Rusia a invadat Ucraina? Oare nu asta se întâmpla şi înainte de 1914, când tensiunile imperialiste acumulate au răbufnit în Primul Război Mondial?

Deja cu două precedente de dată recentă la activ – Rusia vs. Ucraina şi SUA vs. Venezuela –, cât de implauzibile mai par scenarii precum China vs. Taiwan sau Rusia vs. Moldova? Despre primul, Xi Jinping a spus-o pe şleau, în discursul către naţiunea chineză de Anul Nou:

The reunification of our motherland, a trend of the times, is unstopabble. (sursa: The Guardian)

Cât despre al doilea, ştim foarte bine că Moldova este o ţară divizată între o populaţie pro-occidentală şi una rusofonă şi rusofilă – şi, totodată, o îmbucătură mult mai uşor de mestecat de către Marele Urs decât Ucraina.

Toate astea se întâmplă în jurul nostru şi necesită oameni care să le observe, să le înţeleagă şi să acţioneze în consecinţă. Nu ştiu dacă Europa îi are, dar sigur ei nu se găsesc printre Nicuşorii, Bolojenii, Grindenii, Ciolacii, Friţii, Auriţii şi Şoşoacele care se coţăiesc după gardul mioritic.

1. Trump a invocat împotriva Venezuelei influxul de droguri, în special cocaină şi fentanil, care ajung în SUA. Însă, conform BBC, chiar organismul american abilitat (DEA – Drug Enforcement Agency) NU consideră Venezuela ca ţară de origine pentru fentanilul traficat în Statele Unite. Iar cocaina, în mare parte de provenienţă columbiană, ajunge în US mai degrabă pe alte rute şi prin alte moduri, decât prin Marea Caraibilor, în bărcile rapide ale venezuelenilor.