Am furat de pe rafturile târgului de carte Librex un eseu. Nu eram sigur de cărţulia nu mai groasă decât degetul meu mic că-şi merită banii. Din experienţele mele anterioare, eseurile unor scriitori sunt mult sub nivelul romanelor lor (în primul rând pentru că eseurile tind să fie construite din paragrafe parcă interminabile, care-ţi fură concentrarea) – dar mi-a plăcut prea mult Elif Shafak, turcoaica pe care F. ne-a adus-o în casă bibliotecă direct din lista ei de lecturi obligatorii pentru clasa a cincea.
Aşa că am zis să încerc.
Am reţinut titlul şi l-am căutat apoi în format digital. Ca să nu intre nimeni la idei, volumul în "carne şi oase" a rămas frumuşel pe raftul lui de carton… ignorat de marea parte a vizitatorilor.
Autoarea scrie – despre dezamăgire, dezorientare, anxietate, furie, apatie, informaţie, cunoaştere şi înţelepciune – în 2020, într-o lume schimbată profund de pandemia de Covid. Gândurile ei sunt la fel de actuale şi astăzi. Reţin aici doar două secvenţe.
În trecut, generaţiile de pe întreg globul au trecut prin greutăţi şi suferinţe enorme, inclusiv prin cele două Războaie Mondiale, Marea Criză şi Războiul Rece. Dar şi-au păstrat convingerea că – prin educaţie – copiii lor vor avea oportunităţi mai bune. Mama şi bunica aveau credinţa adânc înrădăcinată că mâine, e de la sine înţeles, va fi o zi mai bună ca ieri.
Străduieşte-te să-i faci viaţa mai bună fiicei tale. Noi moştenim o condiţie socială şi trebuie să o îmbunătăţim pentru generaţia următoare. Noi am avut puţină şcoală, dar am ţinut ca tu să te descurci mai bine. Acum tu eşti cea care trebuie să te asiguri că fiica ta o să aibă parte de mai mult decât ai avut tu. Nu este ăsta mersul firesc al lucrurilor în lume?
În centrul perspectivei lor asupra lumii se afla încrederea absolută în progres. Dacă fiecare generaţie va face tot ceea ce-i va sta în putinţă şi nu va precupeţi niciun efort pentru a îmbunătăţi situaţiile moştenite de la părinţi, treptat, lumea avea să fie un loc tot mai frumos.
Dar astăzi convingerea că mâine va fi mai bine decât ieri pur şi simplu nu mai există.
Este ceea ce marele sociolog politic Zygmunt Bauman descria ca "punct de sosire al părinţilor" conceput ca "punct de plecare al copiilor – un punct de la care pornesc mai multe drumuri, toate mergând în sus".
Pentru mult timp, norma acceptată a fost că tinerii vor ajunge tot mai departe, indiferent cât de departe au mers părinţii lor, a explicat Bauman. "Sau, în orice caz, aşa au fost ei îndoctrinaţi şi deprinşi să creadă. Nimeni nu i-a pregătit pentru o lume nouă, dură şi neprimitoare, în care meritele câştigate nu mai sunt apreciate şi te trezeşti că ţi se trânteşte uşa în nas, o lume cu locuri de muncă instabile, cu un şomaj care se încăpăţânează să rămână ridicat, cu perspective efemere şi frustrări de durată; o lume nouă a proiectelor născute moarte, a speranţelor zădărnicite şi a lipsei vădite a tot mai multe oportunităţi".
A doua secvenţă pare că a fost scrisă tocmai pentru un public popor aflat în faţa unei alegeri importante – şi, pentru că aşa ştiu cărţile să apară în viaţa mea, este un semn de exclamaţie excelent înaintea votului de duminică.
În vârtejul ştirilor care ne împresoară – inegalităţi, abuzuri, aparenta abandonare a căii spre coexistenţă –, nu e de mirare că povestea pe care o trăim nu este şi cea pe care am ales-o. Că e o poveste distorsionată de evenimentele prin care trecem. Că versiunea noastră cu privire la adevăr şi realitate este strivită în picioare de alţii, de cei care strigă mai tare şi care deţin puterea. Această cacofonie crescândă care ne înăbuşă vocile poate fi resimţită ca o stare de nebunie, de pierdere a lucidităţii – o negare a demnităţii şi umanităţii noastre. E firesc să căutăm un grup de camarazi apropiaţi care să ne consolideze valorile fundamentale şi scopurile primordiale şi să ne aducă mai aproape de poveştile pe care vrem să le auzim. Acesta poate fi un bun punct de plecare, dar nu şi destinaţia finală. Până când nu vom acorda atenţia cuvenită multiplelor apartenenţe, atât de vaste şi de nesfârşite, şi nenumăratelor poveşti pe care lumea ni le oferă, vom avea doar o falsă versiune a lucidităţii, un coridor de oglinzi care ne reflectă doar pe noi înşine, dare care nu ne oferă nicicând o cale de ieşire.
Să nu vă fie teamă de complexitate.
Temeţi-vă doar de cei care promit o scurtătură uşoară către simplitate!
'F' este norocoasă daca are o profesoară care le recomandă Elif Shafak! Care scrie și pe Substack!