Copiii ploii

În 2003 dădeam BAC-ul – prima generaţie care susţinea examenul în format grilă. Profil real, specializarea matematică-informatică (M1). Adică best of the best la mate.

Una dintre grile era o integrală care a provocat un ditamai scandalul. După o rezolvare întinsă pe o întreagă pagină A4, o parte dintre elevi au ajuns la rezultatul π/2, iar alţii au obţinut 0 – şi, bineînţeles, ambele tabere susţineau că au dreptate. Valul de contestaţii a creat comoţie printre profesorii de liceu şi de universitate, fiindcă puteau oferi demonstraţii valide pentru ambele rezultate. După câteva zile de agitaţie, s-a decis menţinerea rezultatului din grila de corectare, adică π/2.

Eu am mizat pe 0 – astfel că, în loc de 9.40 (cea mai mare notă din liceu la proba de mate), am obţinut 9.10.

Doar am mizat, pentru că n-am rezolvat efectiv integrala. Făcusem pregătire cu un prof care ne “rupea” cu integrale de felul ăla. Cât noi scriam rezolvări kilometrice, el se uita la filme porno (pe o plasmă cât un perete, dotare de lux pe vremea aia, cu sonorul dat tare pe sistemul surround). Unul dintre colegii de trupă a observat că, la genul ăla de exerciţii, dacă aveam o fracţie şi lungimea expresiei de la numărător o depăşea pe cea de la numitor, rezultatul final era 0 în majoritatea cazurilor. Astfel că la proba de BAC am mers şi eu pe scurtătura asta.

Acum mai bine de 20 de ani a fost o experienţă stresantă. Azi m-am amuzat copios amintindu-mi momentele acelea, după ce-am primit mema asta pe WhatsApp:

Binomul sumă la pătrat. Îl visam noaptea, alături de frate-su, binomul diferenţă. După ce-am terminat-o cu şcoala, nu m-am mai întâlnit cu niciunul, niciodată. Şi întrebarea La ce mi-a folosit în viaţă că ştiam asta? mi-a apărut destul de pertinentă.

E o întrebare care-i chinuie pe mulţi. Atât de tare pe unii, încât nu-i mai lasă să gândească. Aşa s-a ajuns zilele astea la discuţii despre importanţa istoriei şi geografiei ca materii de liceu. Cică să fie obligatorii într-a noua şi a zecea, iar într-a un’şpea şi-a doi’şpea să fie la latitudinea elevului, printr-un aşa-numit curriculum flexibil.

Să ne înţelegem: cred cu tărie că memoratul de ani de domnie, ani de bătălii şi nume de biserici – sau de altitudini ale tuturor grupelor de munţi ori lungimi ale râurilor de pe o hartă – nu sunt cheia succesului în viaţă. Dar asta nu înseamnă că istoria şi geografia sunt inutile. Pur şi simplu, metodica predării acestor materii trebuie revizuită şi adusă în ton cu vremurile. În 2025, cu internetul la un click ori swipe distanţă, rolul creierului uman s-a schimbat: nu mai este o bază de date în care să stochezi atâta amar de informaţie, ci a devenit instrumentul care extrage semnificaţia acestei informaţii.

Spre exemplu, ce este mai util pentru mine:

• să memorez toate triburile care vieţuiau în spaţiul carpato-danubiano-pontic acum 2500 de ani?

• sau să înţeleg că descoperirea pe teritoriul respectiv a unui coif din aur masiv denotă existenţa unei societăţi dezvoltate, cu ierarhie politică, cu tehnică metalurgică, cu simţ estetic etc. – care poate fi considerată precursoarea poporului român, probând astfel o teză a continuităţii româneşti în acest areal geografic pe care unii o consideră moft?

Sistemul de învăţământ românesc – înţepenit de zeci de ani în teorie abstractă şi rupt aproape complet de realitatea practică – este însă foarte departe de o asemenea gândire critică.

Noroc că-l avem pe ChatGPT să ne facă proiectele şi algoritmii de la Google, Facebook şi TikTok să ne spună ce să facem cu vieţile noastre – că altfel eram copiii ploii.