Copiii betoanelor

1. Adopția

M-am născut într-o clădire cu multe etaje şi ferestre, insalubră şi fără aer condiţionat – maternitatea Bacău. Acolo mi-am petrecut perioada de incubaţie, ca orice nou-născut, al-patriei-viitor-pionier-speranţa-ţării, cu o urmă elementară de spirit civic. Apoi m-am mutat într-un clădiroi balconat şi ferestruit – idealul comunist de locuință pentru familiile muncitoare și la început de drum. În blocul acela locuiau doi tineri ingineri – părinții mei.

Trei ani mai târziu, m-am întors la maternitate. Pe propriile-mi picioare şi dus de mână de bunica mea, mi-am croit drum până în curtea interioară, uitându-mă prostit la monolitul ceauşist. Undeva acolo sus, în spatele unui geam, M. tocmai îl născuse pe fratele meu.

Creierul meu cât o boabă de mazăre deshidratată îmi spunea că salonul lui M. se afla pe la mijlocul rândurilor de geamuri – o idee dintr-aia fixă, care apare din senin și ți se înfiletează ca un șurub în minte. Asta însemna că mama mea, mama “corectă”, trebuia căutată printre alte vreo 15 mame “greşite”, răsfirate în vreo două sau trei încăperi.

Satisfăcut de aceste observaţii din teren, mi-am pus mâinile în şold şi am strigat – în acel mod unic care-i permite unei mame să-şi recunoască progenitura dintre toți plozii de pe pământ; din mijlocul maternităţii şi din fundul plămânilor mei nedezvoltaţi, am strigat:

– Mama!!!

Un urlet mai asurzitor decât orice strigăt de disperare pentru urechile mele de hamster (eram la vârsta la care nimeni nu era strigat altfel decât Băi, șoarec!). Cert e că, jumătate de minut mai târziu, geamurile erau pline ochi de capete de femei – spre dezamăgirea mea, semănând între ele de la distanța aceea.

Dar, mă rog, chemasem toate muierile la raport, precum un cocoș ce și-a trecut în revistă poiata – deci mă puteam declara oarecum mulțumit. Așa că am plecat acasă țanțoș... tot de mâna bunicii. Până la urmă, era de aşteptat (aşa cum românul aşteaptă întotdeauna ideile de pe urmă) ca mama mea, cea “corectă”, să se aleagă singură dintre celelalte “greşite” şi să vină cu fratele meu acasă.

Ceea ce s-a şi întâmplat, destul de repede; însă era prea mult ca eu şi V. să încăpem amândoi sub acelaşi acoperiş. Astfel, am plecat în exil.

Am coborât cu liftul cele cinci etaje, care nu aveau să mai însemne prea multe de-atunci încolo, am parcurs drumul de cinci minute până la bunici şi am intrat în curtea de bloc străină.

O parcare cu niscaiva maşini, o salcie bătrână, dar verde, acoperind jumătate din decor cu pletele ei şi, undeva în spate, o clădire ce se termina brusc, la doar patru etaje deasupra capului meu. O construcţie cu aer bătrânesc, a cărei nuanţă pitorească aveam să o descopăr peste ani buni şi din care coborau – cum altfel? – două babe (a se citi femei din categoria celor mai în vârstă, dintre care multe sunt pâinea lui Dumnezeu, dar care sunt etichetate nemilos de puştime). Priveau cu interes la claia mea de păr auriu şi îmi căutau locul în comunitate:

– Ăsta-i nepotu’ lu’ doamna Boca...

Noul meu cămin era la etajul unu. Am urcat, dar n-am stat prea mult şi am ieşit la joacă, să explorez lumea nouă. Am găsit o turmă de copii scormonind într-un morman de pământ, săpând cu o frenezie care mă făcea să mă simt stingher.

Mama lui Dragoş a ieşit la geam (locul de unde, mai târziu, aveam să ne primim ordinele ca o adevărată echipă ce-şi ascultă liderul) şi i-a strigat pe toţi – vocea aceea urma să devină voice-over-ul copilăriei noastre:

– Băieţi, el e Andrei, nepotu’ lu’ doamna Boca! Luaţi-l între voi, că de-acum o să vă jucaţi împreună!

În clipa următoare, eram şi eu la săpat, total nedumerit, dar conştient că fusesem acceptat într-o comunitate exclusivistă. Destul de repede, am găsit o cremene, de care n-am apucat să mă bucur. Gloata mi-a smuls-o din mână şi s-a pornit ca un iureş spre demisol, să vadă ce scântei putea să facă.

Până să mă dezmeticesc, erau înapoi la scurmat, şi mai animaţi de descoperire. Doar unul dintre ei s-a apropiat de mine:

– Bravo, mă, Boca! Asta-i o cremene pe cinste…

Din toată formula cu care fusesem prezentat, trupa reţinuse doar Boca. Şi așa mi-a rămas.

– Da’ acu’ două zile am găsit una şi mai şi. Hai să-ţi arăt!…

Fusesem adoptat și rebotezat. Practic, în dup-amiaza aceea de vară, la 15:30, din scânteia unei cremeni renăscusem într-o poveste nouă.