Copii printre stele

Dacia Bigster şi-a primit recent stelele Euro NCAP – trei – fiind codaşa unei clase de examen din care au mai făcut parte:

• Tesla Model 3 Highland, Voyah Courage, MG S5, Volkswagen Tayron, Audi Q5 – fiecare primind cinci stele.

• Ford Tourneo Custom, Kia EV3, Peugeot 5008, Opel Grandland, Renault 4 şi Volkswagen Transporter – fiecare cu patru stele.

O performanţă slabă la prima vedere, că deh, doar nu se aştepta cineva la mai mult de la o maşină românească, nu?... Mă întreb, însă, câţi dintre cei cărora le-a ajuns la urechi vestea au fost curioşi să înţeleagă şi detaliile unei asemenea clasificări. Spre exemplu, câţi dintre cei care s-au grăbit să facă modelul românesc de ocară ştiu că evaluarea NCAP cuprinde patru categorii, iar nota finală nu poate depăşi cel mai mic punctaj obţinut la oricare dintre categorii? Astfel, o "linie de clasament" de forma 5*-5*-5*-3* va duce la un rating final de numai trei stele.

Şi oare câţi dintre cei care se simt insultaţi de maşinile româneşti au aflat că Bigster a primit rating-ul maxim – cinci stele – la categoria Protecţia pasagerilor copii (85 de puncte dintr-un maxim de 100)?... E drept că protecţia pasagerilor adulţi lasă de dorit (trei stele pentru 69 de puncte), dar măcar tineretul-viitor-speranţa-ţării este în siguranţă.

O defalcare mai în detaliu a testului de siguranţă Euro NCAP găsiţi aici pentru Bigster – şi aici pentru Duster (modelul din care a evoluat cel dintâi).

Iar dacă tot am amintit de tinerele speranţe, F. este unul dintre copii care îşi încep ziua pe bancheta din spate a unei maşini, în drum spre şcoală. Cam în acelaşi timp cu Bigster, şi ea a participat la o examinare serioasă: Concursul Naţional Transcurricular de Lectură şi Interpretare "Ionel Teodoreanu", unde transcurricular e un termen sofisticat pentru ceva ce a îmbinat literatura cu pictura. Ajunsă cumva întâmplător în competiţia asta (în baza unui premiu doi la olimpiada judeţeană de română – după care nu ne închipuiam că ar mai putea urma ceva), puştoaica a obţinut o menţiune cât se poate de onorabilă şi Premiul Special pentru creativitate "Costache Negruzzi" (după numele colegiului din Iaşi organizator al evenimentului).

Baza concursului a reprezentat-o capacitatea copiilor (clasele V-VIII) de a face corelaţii între un text şi o pictură, ambele la prima vedere. Pregătindu-se, F. a citit vreo două volume de critică literară şi de artă de care eu nu m-aş atinge vreodată – şi, în general, subiectele au fost de natură a pune în mare dificultate un adult, începând cu mine care sunt paralel cu arta.

F. s-a clasat în top zecele naţional la clasa a V-a şi bucuria pentru rezultatul de cinci stele a fost pe măsură. Însă privind la rece după, nu pot să nu mă întreb dacă o asemenea complexitate este benefică pentru un copil deja încărcat de dump-ul informaţional – uneori absurd – la care sistemul de învăţământ românesc îi supune pe elevi.

Răspunsul l-am găsit la S., fratele ei, care a avut propria lui confruntare cu nişte subiecte de examen: evaluarea naţională pentru clasa a doua. S. a venit acasă cu alte cinci stele, prilej de altă bucurie. Inteligenţa lui nativă, contaminată de un miserupism acerb, ne îndreptăţeau să sperăm la un rezultat bun – dar nu ne aşteptam la punctaj maxim, deopotrivă la română şi matematică.

În scurta şedinţă cu părinţii prilejuită de evaluarea naţională, învăţătoarele lui S. au declarat deschis că volumul de informaţii care se cere asimilat astăzi la vârsta de 8-10 ani este copleşitor – existând un decalaj de aproape doi ani între nivelul intelectual cerut de programa curentă şi nivelul de dezvoltare firesc al copiilor, cărora şcoala riscă să le răpească lucrul cel mai important: jocul. Femeile au recunoscut că simt o mare uşurare că nu mai au copii de vârstă şcolară (mică), deoarece s-ar fi confruntat cu mari dileme legate de educaţia lor. Nu s-au sfiit să admită că, an de an, rezistenţa celor mici şi capacitatea de procesare a creierelor lor în formare sunt supuse la o presiune tot mai mare de şcoala pusă pe un drum greşit.

Ascultându-le, mi-am adus aminte de propria-mi dirigintă de liceu, care îmi povestea, la întâlnirea de douăzeci de ani, cât de scârbită a ajuns să fie de sistemul rupt de realitate, de profesorii tot mai lipsiţi de expertiză umană şi pedagogică, de părinţii tot mai distanţi – şi cât de tristă văzând lipsa sinergiilor dintre toţi aceşti actori, având ca rezultat o masă uriaşă de elevi confuzi şi semianalfabeţi.

Subiectul se pretează unei discuţii mult mai ample, însă nu face obiectul însemnării de faţă – cu atât mai mult cu cât ar determina nişte spoilere dintr-un material pe care am fost invitat să-l pregătesc pentru o publicare ulterioară.

Până atunci, e prea devreme să vorbim despre pasiuni şi performanţă la F. şi la S. dar faptul că rămân deschişi la posibilitatea asta, ca şcoala să nu fie chiar o pierdere de vreme, este meritul lor indiscutabil.