Cooldown
Iași - Comănești. Un traseu de 180 de kilometri pe șosea. Cu câțiva ani în urmă, îl parcurgeam cu mașina în 2,5-3 ore. O viteză medie de 60-70 km/h...
...la fel ca în 2008, când am condus prima dată de la Bacău la Iași prima mea mașină: un Sandero de primă generație, alb și voinic la drum. Cu el am descoperit mai târziu România, din Apuseni, de pe Valea Arieșului, și până la Enisala, pe culmile pitice ale Dobrogei — și de la Putna lui Ștefan cel Mare până la Cazanele Dunării. Însă acel prim drum, cu taică-miu în dreapta, a fost agonizant. Am intrat în Iași plângând de nervi, de stres și de frustrare.
Astăzi, Iași - Comănești înseamnă 3,5-4 ore, chiar dacă șoferul e mult mai experimentat și mașina mult mai comod de condus. Condiții în care viteza medie a scăzut exasperant, sub 50 km/h, ceea ce nu împiedică, totuși, ca numărul accidentelor și crucilor de pe traseu să se înmulțească.
Aseară am făcut aproape patru ore, într-un trafic diluvian de început de weekend — și cu bonusul unei mașini de poliție care s-a instituit cap de coloană preț de câteva zeci de kilometri. O porțiune de traseu cu sate înșirate printre dealuri, unde este aproape imposibil să depășești în localități fără să încalci măcar limita de viteză, iar în afara lor sunt prea puține linii drepte și prea multe curbe în care să-ți riști viața.
Așa că am mers în ritmul înfrânat impus de mașina cu girofaruri, simțind aproape palpabil, răzbătând în valuri, satisfacția echipajului de polițiști la vederea coloanei de autovehicule șerpuind în spatele lor.
Când, într-un final, mașina a întors, lăsând calea liberă, am citit în rânjetul agentului de la volan expresia fără echivoc a puterii pe care o avea în mâinile lui, de a-i supune pe amărâții fără uniformă de pe drum. Și a întors cu un gest la fel de sfidător, brusc, lăsând foarte puțin timp celui din spatele său să reacționeze.
Aceeași mentalitate retrogradă — că, polițist sau jandar' fiind, trebuie să ieși cât mai mult în evidență, să lași semnul prezenței tale printre cei din jur — care, la București, l-a făcut pe șeful Jandarmeriei Române să-și ceară scuze public pentru îngustimea emoțională și lipsa de empatie a unui subaltern.
Dincolo de realitatea umilinței tot mai mari în care se transformă viața cetățeanului de rând din România, am descoperit în ritmul lent un respiro nesperat la sfârșitul unei luni pe care nici n-am simțit-o când a trecut. Septembrie a devenit noiembrie parcă pe ascuns, fără să lase urme și dovezi. Noroc de articolele din Colțul cronicarului, care-mi spun că a existat și un octombrie — altfel l-aș fi negat ca pe o plăsmuire a imaginației mele. Dar și ele au devenit mai puține în ultimele săptămâni, incapabile să țină pasul cu curgerea timpului din micul meu univers.
După ce echipajul s-a dat din drum, coloana a iuțit ritmul, dar s-a liniștit din nou câțiva kilometri mai târziu, când a trebuit să facă loc unei alte mașini de poliție, de data asta cu semnalele pornite. Odată tras pe dreapta, am reușit chiar să opresc motorul — fapt pe care l-am luat ca semn că episodul de liniștire nu se terminase și nu avea rost să mă grăbesc.
În lipsa rânjetului acela atât de grăitor, drumul de aseară, în puhoiul de mașini grăbindu-se spre weekend, ar fi fost un moment de cooldown desăvârșit.

👍
Mi-a placut. As alege trenul oricând acum, mai putin stres, mai ecologic.