Comoara

Cei care și-au făcut un obicei — inexplicabil, dar onorant — din a trece prin Colțul cronicarului știu, probabil, despre mine că:

---

Nu știu să primesc feedback pozitiv și îi fac nebuni pe cei care îmi spun lucruri de bine.

---

Detest religia și Biserica, oricare ar fi ele. Prima e o minciună extrem de elaborată, a doua este un instrument de manipulare a maselor — și împreună nu mai au, de mult, nimic de-a face cu credința simplă a individului obișnuit.

Nu ajută deloc nici faptul că niciodată n-am primit răspunsuri convingătoare la întrebări despre creștinismul nostru cel de toate zilele, precum:

• Dacă sufletul este casa Domnului, de ce trebuie să îngropăm atâtea resurse materiale (și chiar umane) în biserici cât niște mausolee?

• Dacă Dumnezeu a zis “să nu îți faci chip cioplit și să nu te închini lui”, care este diferența dintre un crucifix și oricare alt totem?

• Dacă Dumnezeu este bunătate, cum ne-au făcut mai buni numărul absurd de omoruri înfăptuite în numele lui (exterminarea popoarelor sud-americane de către conchistadori; cruciadele; vânătorile de vrăjitoare ale Inchiziției) și de ce avem mereu conflicte religioase?

---

Sunt slabe şanse să ne destupăm la cap ca naţie, atât timp cât ne facem un titlu de glorie din a rămâne pasivi-contemplativi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru – Mioriţa style.

Cel mai recent exemplu este afectarea unor oameni cu funcţie din statul român, care au declarat că în spatele furtului tezaurului dacic stă… ghinionul. “Se putea întâmpla oriunde şi oricui. A fost hazardul”, they said. E cea mai bună validare la nivel înalt a atitudinii oricărui funcţionar de Direcţie locală, când îi semnalezi că undeva, într-un proces administrativ, există o hibă: “Ăhăă, da’ s-a mai întâmplat şi înainte de o grămadă de ori! Să nu credeţi că sunteţi Dumneavoastră singurul!” — şi astfel bug-ul devine feature şi nu trebuie să-ţi mai baţi capul cu el.

---

O altă idee fixă de-a mea este felul în care cărţile îşi aleg cumva momentul apariţiei în lista de lecturi.

Spre exemplu, toate volumele pe care le-am citit din noiembrie încoace au fost în format fizic, pentru că le-am găsit la preţuri bune în promoţiile de Black Friday, nefiind disponibile în format electronic. Din teancul de cărţi pe care l-am adunat atunci, am început cu seria Metro — fără niciun motiv anume. Şi am continuat aşa cum am povestit în rubrica dedicată, ajungând ieri să termin cu Templul umbrelor, de Igor Bergler.

E o carte apărută în 2024, scrisă de un autor extrem de prolific, se găseau nenumărate motive să o citesc mai rapid decât am făcut-o. Dar nu, s-a schimbat anul şi s-a furat un coif dacic până am ajuns la ea. Şi foarte prompt, extrem de conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei, cartea a oferit cel mai pertinent argument pentru importanţa unei comori naţionale:

Comoara este dovada că nu eram nişte înapoiaţi, aşa cum au pretins ei dintotdeauna, că eram o civilizaţie extraordinară şi complet capabilă de autoguvernare. Valoarea ei, pentru tine, e una muzeală. Probabil juisezi la gândul că mult iubitul tău muzeu îşi va îmbogăţi patrimoniul şi-şi va dubla numărul de vizitatori […]. Pentru mine şi cei ca mine, miza e infinit mai mare. Valoarea comorii e valoarea poporului nostru […].

Cartea se referă la legendara comoară a lui Moctezuma/Montezuma al II-lea, ultimul conducător aztec, confruntat cu conquista spaniolă. Dar paralela dacică este simplu de făcut.

Și e lesne de înțeles de ce, de-a lungul existenței sale, imaginația omului a fost mereu surescitată de existența undeva a unei comori, mai mult sau mai puțin închipuite. Ceea ce face păcatul românesc — de a avea la propriu niște comori autentice (think big, nu vă limitați doar la un coif străvechi și niște brățări de aur) și de a le lăsa să ne alunece printre degete ori să le ia alții — și mai dureros.