Cinci luni și 12 ore mai târziu

Acum cinci luni (și 12 ore, give or take) mergeam într-o dup-amiază de duminică la vot, ca seara să asist stupefiat cum cineva, o fantomă, un candidat făcut mai mult din biți și pixeli decât din carne și oase, îmi fură țara de sub picioare.

Cine este el? Cum s-a ajuns aici?! titrau televiziunile, scriau site-urile, se întrebau oamenii. Cei mai haioși erau băieții cu pretenții de sociologi și cercetători de piață — loviți în moalele credibilității, după ce prințul reptilienilor eludase toate sondajele de opinie.

Știm cu toții tragicomedia care a urmat, culminând cu anularea alegerilor și cu jurământul pe roșu al politicienilor că asemenea derapaje în cascadă nu se vor mai întâmpla.

Acum 12 ore, într-o altă dup-amiază de duminică, am fost din nou la vot — ca să descopăr că au trecut cinci luni fără ca nimeni să fi învățat ceva. Tot el a câștigat și al doilea prim tur (e drept, cu o altă față mască), toți ceilalți n-au făcut decât să se bălăcărească între ei (din nou), iar românii și-au arătat încă o dată lehamitea în modul cel mai simplist.

Și eu trebuie să dau, încă o dată, un vot cu de-a sila.

Acum 5 luni și 12 ore ar fi fost pentru o țață. N-am crezut niciodată în Lasconi ca președintă (de stat, de partid, de orice) — și tot ce s-a întâmplat din decembrie mi-a demonstrat că am dreptate.

Peste două săptămâni va fi pentru pudelul plouat care a ajuns să întruchipeze debila speranță că n-am ajuns un neam de retardați, care se vrea reprezentat de o moacă de infractor lipită pe ziduri, pe garduri și pe stâlpii de iluminat public — adică oriunde mai puțin pe panourile special prevăzute prin legea electorală. România este suficient de urâtă și fără bă’ețașul ăsta!

O poveste de un patetism mizer, ce pare să nu se mai termine…