Ceva perfect normal

Pentru religie, la început a fost cuvântul. Cum, însă, eu trăiesc în partea laică a vieții, pentru mine totul începe cu un copil.

Plastilina primordială.

Din starea sa de puritate — fără de păcat, ar spune religia - cu o minte deschisă și nealterată de prejudecăți, aș spune eu — copilul poate deveni orice: soldat, medic, prostituată, sportiv, artist, criminal în serie, astronaut, terorist, bonă.

Dar un copil nu devine pur și simplu toate astea. Este modelat ca atare de diverse conjuncturi și de nenumărați factori. Printre ei, educația pe care o primește. Pornind de la părinți, familie și ceilalți din jurul copilului — și terminând cu sistemul de învățământ, care în România prevede 12 clase obligatorii.

Ori DACĂ…

…un copil nu este susținut pentru a merge la școală… dacă familia sa nu are condițiile necesare pentru a-l feri de abandonul școlar (România are cea mai mare rată a abandonului școlar din UE)…dacă, de multe ori, școala însăși nu există fizic… dacă elevul este ultima grijă a unui profesor preocupat să-i predea, nu să-l învețe… dacă școala își disprețuiește elevii neglijând să le impună dascălilor criterii de performanță, reușind în același timp să-și disprețuiască dascălii și să le răpească demnitatea acestei profesii…

ATUNCI, cum…

…ar putea un copil să fie modelat într-un adult funcțional, util sieși — dar și societății?

Astfel privite lucrurile, rezultatele recent-susținutei evaluări naționale la clasa a opta (despre care deja aud că sunt considerate cele mai slabe din ultimii cinci ani) sunt perfect normale. Profesorii slabi de astăzi, alături de părinții neimplicați sau lipsiți de mijloace în prezent, au fost și niște copii cândva, trădați de sistemul găunos. De ce te-ai aștepta să dea rezultate ceva în care n-ai investit mai nimic? Nothing in - nothing out. Sau, mai degrabă crap in - crap out.

Tot așa privind lucrurile, prestația fotbaliștilor români la Euro 2024 n-a fost nici ruptă din soare (m-aș uita mai întâi la Slovenia și Slovacia, înainte să-i acopăr cu laude pe ai noștri), nici lamentabilă, cum s-au și repezit unii să dea cu piatra după 0-3 cu Olanda (dacă noi ne văităm, atunci italienii, campioni en titre la momentul vorbirii, ce să mai spună?).

Dincolo de emulația creată în jurul alor noștri — românii și-au regăsit emoția de a fi suporteri, și ăsta e adevăratul câștig al acestui turneu, în opinia mea —, jucătorii au făcut exact cât era de așteptat de la reprezentanții unei țări în care fotbalul este mai degrabă sinonim cu meltenismul patronilor de cluburi și cancanurile ieftine ale unor bă’eți cărora banul grămadă le ia mințile.

Trăgând linia, românii au învins un singur adversar din patru și au alergat mai mult fără mingea pe care o țineau alții. Cam atât poți să faci când vii dintr-un mediu aproape lipsit de academii de juniori în care copiilor să li se insufle, în primul rând, atitudinea de învingător. Cam atât poți să arăți — o zvâcnire o dată la câteva meciuri, o tresărire de un sfert de oră într-o partidă care durează de șase ori mai mult — când vii dintr-un campionat câștigat de Gigi Becali.

Românii au rămas fără aer pe terenul de fotbal și-n sălile de examen la clasa a opta (imediat urmează și veștile de la BAC). E ceva perfect normal. E normalitatea pe care o alegem cu bună știință, refuzând definițiile după care se iau alții.

Atâta tot.