Cercul urii

Am fost crescut de bunici de la vârsta de trei ani – pentru ca ai mei să poată cumva să-şi ajusteze viaţa în jurul lui V. şi al nevoilor sale speciale. Bunica era învăţătoare, una dintre cele mai respectate din Bacău, bunicul era cadru la Şcoala de partid din oraş.

Cred că era vorba de filiala regională a Şcolii Superioare de partid "Ştefan Gheorghiu", instituţie înfiinţată de PCR în 1945, la iniţiativa Anei Pauker – şi desfiinţată în ianuarie 1990, imediat după căderea regimului comunist, la puţin timp după dobândirea titlului pompos de Academie de Studii Social-Politice.

Fiecare cadru de conducere, indiferent de domeniul specializat în care își desfășoară activitatea, este, în primul rând, un militant revoluționar, un om politic care acționează neabătut pentru înfăptuirea politicii interne și internaționale a P.C.R., dă dovadă de devotament fără margini față de partid, față de patrie, față de națiunea noastră socialistă, aplică în viață principiile eticii și echității socialiste, ale umanismului socialist.
(Leonte Răutu, rectorul instituţiei între 1972 şi 1981. Sursa: Wikipedia).

Studiile politice la Academia "Ştefan Gheorghiu” au fost echivalate celor de la ASE, absolvenţii primind diplome de economişti…

Oameni din sistem, dar anticeauşişti convinşi. Prin urmare, când comunismul şi-a tras un look nou la final de 1989, au devenit susţinători aprigi ai stelei călăuzitoare nou-apărute – Ion Iliescu.

Chiar şi după ce liderul s-a întors împotriva “golanilor” din Piaţa Universităţii, care mulţi dintre ei porniseră şi propagaseră mişcarea revoluţionară decembristă, deturnată ulterior de Iliescu şi acoliţii săi, bunicii mei au rămas de partea lui, cu un fanatism feroce. Lumea devenise despre Ion Iliescu – şi abia apoi despre Dumnezeu.

Mai târziu, în 1996, Emil Constantinescu nici nu fusese ales preşedinte, că bunicii mei îl numeau ţap ticălos, dobitoc, Satana. Ori omul nu făcuse practic nimic, doar îndrăznise să spună că are o altă viziune decât Iliescu, în spirit democratic – aceeaşi democraţie pe care şi Iliescu, chipurile, o propovăduia.

Atunci am înţeles, pentru prima dată, cât de periculos şi de păgubos este să judeci lucrurile la modul absolut, să împarţi lumea în alb şi negru, când viaţa se trăieşte – de fapt – în nenumăratele nuanţe de gri dintre ele.

Astăzi – mă rog, ieri – Ion Iliescu a murit şi văd foarte multe reacţii la extreme, cu un blam subtil strecurat celor care aleg să rămână liniştiţi în mijloc. Printre aceştia din urmă sunt şi eu, pentru că, desigur, eu nu înţeleg.

O vorbă românească spune că mortul de la groapă nu se mai întoarce. Prin urmare, nu înţeleg la ce ajută acum să deschizi şampanii şi să dansezi pe mormântul defunctului, ori să invoci detaşarea unora faţă de personajele şi trecutul care ne-au distrus determinat prezentul?... A murit un om. Minima decenţă impune un Dumnezeu să-l ierte!, dacă eşti credincios, sau un moment de reculegere dacă nu, apoi mergi mai departe. Viii cu viii şi morţii cu morţii.

Dacă asemenea reacţii vehemente apăreau la moartea omului politic Ion Iliescu, eventual scos din scena transformării post-comuniste a României tocmai de eforturile coerente şi susţinute ale societaţii de a demasca monstrul din spatele icoanei, era o altă poveste.

• Una care ar fi alinat cumva rănile nefericiţilor pletoşi în blugi bătuţi de minerii scoşi din întunericul galeriilor de cărbuni – dar ţinuţi mai departe captivi în noaptea minţii de chiar aceia care le cereau să-şi ciomăgească semenii.

• Una care ar fi onorat sângele atâtor nevinovaţi care şi-au pierdut viaţa la Revoluţie, ucişi de teroriştii care nu existau decât în valurile de dezinformare şi manipulare emanate din studiourile Televiziunii Române proclamată Liberă – în fapt ocupată de Iliescu şi un grup de personaje cu un trecut prea discutabil ca să treacă drept oamenii noi ai unei naţiuni renăscute.

Dar oamenii i-au acceptat. Pe linia FSN – CPUN – PDSR – PSD, îi acceptă şi astăzi.

Prin urmare, acum putem să desfacem oricâte şampanii, să ciocnim oricâte beri şi să dansăm cât vrem. E tardiv, deci inutil, şi nedemn. Singurul rezultat e întărirea cercului vicios al urii în care România se învârte de o bună bucată de vreme, dovedindu-se incapabilă – sau, mai degrabă, nevrând – să-l rupă.

Moartea omului politic Ion Iliescu a lăsat România într-un post-comunism devenit şi mai periculos decât regimul iniţial prin cartea prost înţeleasă de mulţi şi malefic jucată de alţii a democraţiei.

Moartea omului Ion Iliescu lasă românii învrăjbiţi de un trecut…

• căruia nu au putut, la un moment dat nu au reuşit şi, ulterior, nu au mai vrut să-i contracareze părţile negative.

• pe care nu au ştiut niciodată să-l onoreze, valorificându-i părţile bune şi construind pe ele ceva nou şi folositor.

…care le distruge astfel şi prezentul, compromiţându-le inevitabil viitorul.

Ori asta e propria noastră alegere.